O nominalizare la Premiile Oscar.
The Voice of Hind Rajab este cartea de joc a Tunisiei pentru Premiile Oscar.
Vă atenționez că urmează CHINUL.
SINOPSIS
De precizat: filmul este o docu-dramă.
Filmul urmărește ultimele ore din viața lui Hind Rajab, o fetiță de șase ani rămasă singură într-o mașină lovită de gloanțe, înconjurată de membrii familiei sale uciși.
Speriată, rănită și complet izolată, Hind reușește să sune la serviciile de urgență, iar vocea ei devine singura legătură cu lumea din afara mașinii.
La celălalt capăt al firului, operatorii încearcă să o liniștească și să găsească o soluție pentru a o salva, confruntându-se însă cu blocaje, întârzieri și imposibilitatea de a ajunge la timp la locul tragediei.
Filmul alternează între perspectiva copilului, redusă aproape exclusiv la voce și respirație, și eforturile disperate ale adulților care, deși vor să ajute, sunt neputincioși în fața realității războiului.
ATENȚIE! LOCAȚIA COPILULUI SE AFLĂ LA 8 MINUTE DE SALVARE.
EXECUȚIE
Nici nu știu ce-aș putea să spun despre acest film. Fără îndoială, pentru mine cel puțin, este cea mai devastatoare poveste văzută în ultimii ani.
Și mare atenție: este un film care se desfășoară într-o singură „cameră”. Atât.
Filmul arată că cea mai mare monstruozitate nu este războiul ca abstract, nici armele, nici ideologiile, ci omul care le construiește, le justifică și le acceptă.
Monstrul nu are chip, nu apare pe ecran și nu este identificat explicit — pentru că este difuz, colectiv și perfect funcțional. Este omul care a acceptat ca o viață să devină negociabilă.
The Voice of Hind Rajab arată că, dincolo de arme și conflicte, există un monstru mult mai rece și mai perfid: birocrația creată de adulți, un mecanism conceput să „ordoneze” lumea, dar care, în momente-limită, devine o mașină de suspendat vieți.
Faptul că un copil ajunge să fie la opt minute de salvare și totuși moare spune totul despre această monstruozitate. Ceea ce face situația cu adevărat insuportabilă este că această birocrație este inventată de adulți, pentru adulți, dar sfârșește prin a zdrobi un copil care nu înțelege nimic din limbajul ei.
Hind nu știe ce este un protocol, o zonă interzisă sau o autoritate competentă. Ea știe doar că îi este frică și că cineva i-a spus că ajutorul vine.
Îmi venea să sparg ecranul de furie, îmi venea să-mi mușc pumnii până la sânge când tot auzeam: „Încă n-am primit linie verde!”
Birocrația devine criminală nu atunci când este coruptă, ci atunci când este perfect funcțională, dar lipsită de umanitate.
Ok, filmul este politic — mult prea politic, evident — doar povestea este bazată pe un caz real apărut în urma unui conflict geopolitic actual, tocmai de aceea nu știu dacă ar avea șanse mari să câștige Oscarul pentru film străin.
Iar aici lansez următorul argument sau, mă rog, contraargument: schimbăm conflictul geopolitic cu o crimă, poate chiar cu tragedia acelor fete ucise de Dincă, tragedie care ne-a zguduit pe toți. Durerea e aceeași. Birocrația e la fel de infectă.
Nu o să scot securea și să o îndrept spre un anumit stat. Spun doar atât: vocea unui copil, indiferent de tabără, culoare, orientare, naționalitate sau religie, nu ar trebui să cunoască sunetele gloanțelor și ale bombardamentelor.
De astfel de atrocități nu te salvează nimeni — nici divinitatea, nici universul, nici armata, nici salvarea. Îmi este imposibil să înțeleg cum poți invoca argumente divine în astfel de situații.
Mai are rost să discut despre palierul emoțional?
Vocea Hindei este catalizatorul suprem pentru că face imposibilă distanța. Nu poți intelectualiza tragedia, nu te poți ascunde în statistici sau contexte geopolitice atunci când auzi un copil care respiră, care întreabă, care așteaptă.
Filmul durează aproape o oră și jumătate. Undeva din minutul 20 începem să facem cunoștință cu vocea Hindei; din acel moment, barajul se destramă și lacrimile curg necontenit.
Să asculți acea voce și să rămâi stană de piatră — îmi pare rău, dar nu meriți să te numești om. Asta ca să fiu blând în exprimare.
NOTĂ
Din punctul meu de vedere, acesta ar trebui să fie marele câștigător al Oscarului pentru film străin.
O poveste care eclipsează orice performanță din partea lui Stellan Skarsgård sau Renate Reinsve din Sentimental Value, care îngenunchează prestația lui Wagner Moura din The Secret Agent, unde nici sunetul din Sirât nu poate fi adus în discuție, nici măcar originalitatea scenariului din It Was Just an Accident.
Chiar nu aș putea înțelege cum cineva iese după filmul ăsta și începe să comenteze:
„Dom’le, regia nu a provocat nimic, imaginea nu a fost suficient de focalizată pe culorile reminiscente încât să transmită reverberația extazului platonic incisiv.”
Da, dom’le! Din păcate sau poate din fericire (cine știe?), ăștia de facem pe criticii suntem, de regulă, cei care nu ajungem regizori. Ok, criticăm, ne folosim gândirea critică, dar înainte de orice, suntem oameni.
Chiar nu pot să înțeleg persoanele de genul ăsta: să vezi un astfel de film, să auzi vocea acelei fetițe și tot să-ți ardă de nu știu ce unghiuri și mișcări de cameră. Nu ai și tu inimă? Suflet?
Prin reducerea cinemaului la o voce și la timpul crud al așteptării, filmul demască două monstruozități complementare: violența umană și birocrația care o face posibilă prin amânare.
Forța lui nu stă în ceea ce arată, ci în ceea ce ne lasă fără scăpare: un copil la câteva minute de viață, prins între promisiuni și proceduri.
Vocea Hindei devine criteriul după care totul este judecat – iar lumea adulților eșuează. Nu există justiție simbolică; rămâne doar tăcerea care urmează, ca verdict.
