Vin cu ceva mai deosebit, cu un film din 2019, un triplu nominalizat la Oscar – The Two Popes.

SINOPSIS

The Two Popes explorează întâlnirea dintre două dintre cele mai influente figuri ale Bisericii Catolice din timpurile moderne: Papa Benedict al XVI-lea (Anthony Hopkins) și Cardinalul Jorge Mario Bergoglio ( Jonathan Pryce ), viitorul Papa Francisc.

Filmul se concentrează pe dialogul dintre cei doi lideri ai Bisericii în perioada de tranziție care a culminat cu abdicarea fără precedent a Papei Benedict și alegerea progresistului Cardinal Bergoglio ca succesor.

Pe fundalul crizelor care afectează Biserica Catolică, cei doi bărbați, având perspective complet diferite asupra credinței, tradiției și modernizării Bisericii, sunt forțați să-și confrunte trecuturile și să găsească un teren comun.

EXECUȚIE

Un film cu tematică bisericească / religioasă, care din punctul meu de vedere, este un film mai mult despre omenie și credința în BINE, nu neapărat un film religios în purul și adevăratul sens al cuvântului.

Mai pe scurt, un film despre politică și alegerile la conducerea unui scaun, doar că nu vorbim despre conducerea unui scaun de președinte, ci despre cine va fi figura principală a Papalității și a Bisericii Catolice.

Cât despre credințele mele, ce pot să vă spun este că am discutat mai mult în recenzia de la The Passion of the Christ.

Filmul se bazează pe conversațiile dintre cele două eminențe catolice, un schimb de replici care duce la un conflict între vechi și nou, sau între conservatorism și progresism sau despre egoism și altruism.

Așadar, filmul atacă explorarea relației dintre cei doi lideri spirituali, care reprezintă paradigme opuse în interiorul Bisericii Catolice. Papa Benedict, un apărător al tradiției, al dogmei și al stabilității, în timp ce Cardinalul Bergoglio este simbolul schimbării, al empatiei și al deschiderii către modernitate.

Conflictul dintre acești doi oameni nu este unul direct agresiv, ci mai degrabă o confruntare de idei și perspective care se dezvoltă pe parcursul filmului.

Prin dialogurile lor, filmul explorează teme complexe precum rigiditatea instituțională versus flexibilitatea personală, credința profundă versus îndoiala umană, și rolul conducătorului religios în fața provocărilor lumii contemporane, iar aceste dezbateri sunt intens personale, dezvăluind nu doar viziunea lor asupra Bisericii, ci și regretele și greșelile din viețile lor.

Ca un minus sau nu, aș spune că filmul e și ușor propagandistic, dar cam despre asta e vorba în orice film istoric, fie că vorbim despre timpuri prezente sau ne întoarcem în timp cu zeci de ani în urmă.

Filmul se concentrează în mare parte pe transformarea lui Bergoglio într-un lider spiritual umil și apropiat de oameni, punând accent pe compasiunea și modestia sa, iar despre Benedict, pare-se că acolo am discuta despre neamțul hain, egoist și tiran.

În plus, deși regimul dictatorial argentinian este amintit, filmul pare să acorde mai mult spațiu pentru a arăta remușcările lui Bergoglio decât pentru a analiza în profunzime complexitatea contextului în care a acționat.

Tot pe acest palier aș spune că la un moment dat filmul se transformă într-o mică telenovelă, mai degrabă mi-aș fi dorit mai multă explorare pe partea politică a scheletului din Biserica Catolică.

Din punct vedere actoricesc n-am ce să comentez pe acest palier, nu degeaba am avut parte de două nominalizări la Oscaruri pentru Anthony Hopkins și Jonathan Pryce, amândoi având niște prestații titanice și monumentale pe măsura numelor lor.

De asemenea, mi-a plăcut și abordarea comică pe care filmul o apucă în ultima parte.

Din punct de vedere vizual, filmul arată foarte bine, iar aici trebuie să menționez și abordarea regizorală în care Fernando Meirelles combină stilul artistic cinematografic cu unu’ documentaristic. Și-n plus, vizualul superb este susținut și de grandoarea peisajelor și arhitecturii din Vatican.

NOTĂ

Repet, nu prea am văzut acest film ca pe unu’ religios ca la carte, să înveți despre altruism, bunătate, modestie și să ajuți pe cineva să-l schimbi într-un om mai bun.

Dacă religia înseamnă altruism, prietenie, iubire față de orice om și dorința de a schimba oamenii în bine, atunci pot spune că susțin acest lucru.

Din păcate, demonii de care dorim să ne ferim sunt fix ăia îmbrăcați în straie preoțești.

Nu mi s-a părut un film perfect, dar a fost un film care din punctul meu de vedere, a reușit să transmită niște mesaje clare, unele mai triste și altele mai sănătoase.

De asemenea, finalul mi-a oferit niște sentimente foarte ciudate și drăguțe, mai exact prin legătura între Argentina și Germania și finala Cupei Mondiale dintre cele două.

Zic ciudate pentru că acela a fost primul meci văzut serios și nu l-am trăit deloc bine… Dar și eu și Papa ne-am luat revanșa după 8 ani.