The Roses este un remake după filmul The War of the Roses.
Film micuț, comedie, distribuție mică, dar epică – Să vedem.
SINOPSIS
La suprafață, Ivy (Olivia Colman) și Theo Rose (Benedict Cumberbatch) par cuplul ideal: o viață confortabilă, doi copii și cariere în plină ascensiune.
Dar echilibrul se rupe în momentul în care proiectele lui Theo se prăbușesc, iar restaurantul lui Ivy devine fenomen viral, detonând resentimente și competiție între ei.
Ceea ce începe sub pretextul unei simfonii domestice se transformă într-o luptă absurd de comico-neagră în care fiecare detaliu aparent banal – jucăuș, dar tăios – devine o armă.
EXECUȚIE
Vă spun sincer că am intrat în sala de cinema la modul blank total, nu am văzut filmul original, așa că pentru mine a fost cu totul și cu totul ceva nou.
Theo și Ivy încep ca un cuplu aparent ideal, dar relația lor se erodează atunci când balanța succesului profesional se inversează.
Așadar, filmul analizează modul în care ego-ul și orgoliul pot otrăvi iubirea, iar prin această dinamică ies la iveală tensiuni sociale legate de masculinitatea fragilă și de emanciparea femeii.
E clar că The Roses țintește cuplurile căsătorite care trec prin astfel de probleme, iar pentru ei, astfel de lucruri reprezintă un handicap, ceea ce e total greșit.
Evident, nici în extreme să nu cădem, dar calea echilibrului va fi mereu cea mai sănătoasă, că nu-i nimic greșit dacă bărbatul câștigă ceva mai puțin decât soția lui, nu-i nimic greșit dacă pentru o perioadă de timp tatăl are ceva mai multă grijă de copii sau dacă unul dintre parteneri își pierde locul de muncă.
Repet, dacă există echilibru, armonie și bună înțelegere, n-ar trebui să existe astfel de conflicte apocaliptice, pentru că ar trebui să vorbim despre emanciparea ambilor parteneri, nu doar a unui singur gen.
Mi se pare de noaptea minții ca după ani de căsnicie să apară orgolii și competiție între parteneri, toate acestea ducând la emanarea toxinei în familie, iar pe lângă cei doi parteneri, mult mai în suferință se află copiii.
Ne mutăm pe palierul comic, unde și aici primim multă carne pe os – Ohoooo, și câtă carne.
Ei bine, The Roses e acel gen de film micuț care se bazează pe actorie, iar în cazul de față Olivia Colman și Benedict Cumberbatch fac o treabă fantastică, aceștia având o chimie delicioasă.
Olivia Colman rostește replicile tăioase cu acel amestec unic de căldură și ironie care o caracterizează, reușind să facă dintr-o observație acidă un moment aproape comic, dar dureros în același timp.
Benedict Cumberbatch, în schimb, aduce o răceală sarcastică și un umor sec, care contrabalansează energia ei mai explozivă.
Împreună, fac din fiecare ceartă o scenă ce seamănă cu un duel nemilos, în care glumele sunt arme, iar zâmbetele ascund resentimente.
Ce mi-a plăcut foarte mult la umor a fost că scenariul l-a dozat extrem de bine. Deși avem un umor negru, plin de glume sexiste, porcoase și tâmpite, scriitura nu cade în păcatul excesului, astfel fiecare glumă este livrată la locul și momentul potrivit.
Din punct de vedere regizoral, Jay Roach abordează ușor teatral filmul (o zic în sens bun), astfel se creează o intimitate aparte, ca și cum privitorul ar sta în aceeași cameră cu cei doi, martor la fiecare privire aruncată cu dispreț sau la fiecare replică ironică.
În loc să ascundă conflictul prin artificii de regie sau de tehnică, Roach îl pune în fața noastră, frontal, aproape claustrofobic, așa cum ar face un regizor de teatru care își lasă actorii să umple scena doar prin prezența lor.
Rezultatul este un film cu o tensiune constantă, unde decorurile precum casa, mesele de cină, bucătăria devin un fel de scenă de teatru domestic. Fiecare cameră e un spațiu de confruntare, iar fiecare obiect, de la tacâmuri la scaune, poate fi transformat într-un accesoriu de conflict.
NOTĂ
Din ce-am citit, față de originalul War of the Roses, această versiune este modernizată din toate punctele de vedere, aici filmul fiind mult mai spicy și acid față de original.
Repet, nu am văzut originalul, deci nu pot să dau cu parul, dar pentru mine acest The Roses a fost o surpriză extrem de plăcută.
Un film excepțional pentru relaxare, dar și pentru o ușoară introspecție, așa că mă văd să-i acord o notă extrem de cinstită de 8.
