Tre’ să mai băgăm și filme artistico –  intelectualo – filosofice, nu?

Așadar, vă invit la un horror deosebit – clasicul italian, Suspiria, regizat de Dario Argento.

SINOPSIS

Povestea o urmărește pe Suzy Bannion (Jessica Harper), o tânără balerină americană care ajunge la prestigioasa academie de dans din Freiburg, Germania, pentru a-și continua studiile.

Curând după sosirea ei, Suzy devine martora unor evenimente bizare și înspăimântătoare care îi trezesc suspiciuni despre adevărata natură a școlii.

Atmosfera întunecată este amplificată de o serie de crime macabre și inexplicabile, care sugerează prezența unor forțe…. Forțe supranaturale sau unele chiar fizice, nu se știe.

EXECUȚIE

Wow…. Pentru mine, la capitolul atmosferă, acest Suspiria se numără printre cele mai impresionante filme văzute de mine vreodată, mai ales în materie de horror.

Suspiria livrează o atmosferă extrem de grea, una care-ți îngheață sângele în vine și mai ales îți face franjuri creierul, oferind niște jocuri psihologice de nu mai înțelegi nimic.

De asemenea, povestea filmului este una foarte ambiguă, mai exact subiectul, au fost momente în care mă luptam cu mine să înțeleg inamicul fioros : ori avem parte de ființe supranaturale, vampiri, spirite, vrăjitorie sau criminali în serie.

Iar toată această confuzie se datorează și stilului total diferit de ucis, alt aspect foarte interesant în modul de desfășurare al scenariului.

Filmul este o operă de artă audiovizuală, Suspiria fiind o experiență unică pe acest palier senzorial, unde palierele vizuale și cele sonore sunt punctele forte ale producției.

Vizualul este unu’ uluitor, fiind pură poezie pe ecran, tonurile vibrante de roșu, albastru și verde sunt omniprezente, nu doar ca elemente decorative, ci ca simboluri ale intensității emoționale și ale pericolului care pândește la fiecare colț.

Decorurile academiei de dans sunt construite în stil art nouveau, contribuind la senzația de loc misterios și opresiv, iar fiecare detaliu – de la tapetul labirintic până la luminile care par să vibreze – este proiectat pentru a induce un sentiment de disconfort.

De asemenea, regizorul a reușit prin intermediul culorilor să creeze niște tablouri pline de substrat, adică, roșul strident simbolizează pericolul, sângerosul și violența, în timp ce albastrul și verdele creează un contrast rece, aproape hipnotic, sugerând misterul și necunoscutul.

Spațiul devine un personaj în sine, un labirint care reflectă atât psihicul personajului principal, cât și tema centrală a pierderii controlului, ca să nu mai zic de toate elementele decorative care sunt pline de simbolistică religioasă și ocultă.

Aceleași laude le am și pentru departamentul sonor, melodiile hipnotice și sunetele stridente sunt integrate organic în poveste, amplificând tensiunea și sentimentul de teamă.

De la șoapte neliniștitoare, orăcăieli, sforăituri, urlete, gemete până la sunete de percuție copleșitoare, muzica creează o stare continuă de alertă, transformând fiecare scenă într-un spectacol visceral.

Iar toate aceste elemente împreună au condus la o experiență extrem de tulburătoare, plină de disconfort încât ajungeam să analizez fiecare milimetru al unui cadru, fiecare detaliu, fiecare perete, tablou sau alte lucruri infime.

Chit că filmul atacă mai mult planurile psihologice, acesta livrează și niște scene mai macabre unde sângele și organele zboară nestingherite pe ecran, unde trebuie să recunosc că de câteva ori am întors capul în altă direcție. 

Hai că am lăudat destul filmul, trebuie să scot și barda, deci:

În primul rând, un mare minus al filmului mi s-a părut montajul total anapoda, fragmentat și-n care săream în unele secvențe total aiurea, nu știu dacă a fost o alegere artistică, dar pe mine m-a enervat la culme, iar asta a condus și la niște lipsuri de explicații :

De ce Suzy este ținta respectivului pericol? Care-i treaba cu anumite personaje?

În al doilea rând, am rămas prost la unele decizii cretinoide din partea personajelor, existând niște scene în care eram pe modul : WTF, ce-i cu prostia asta?

Iar totu’  a culminat cu o scenă tâmpită în care și personajul negativ și un personaj pozitiv puteau să primească lejer insigna de prostul săptămânii.

În al treilea rând, actoria nu pot spune că m-a convins, mi s-a părut prea teatrală, cu reacții foarte false și exagerate, să zic că un personaj din conducerea școlii m-a convins ceva mai mult, dar în rest mai nimeni.

În al patrulea rând care este și ultimul, pe plan tehnic și logistic filmul suferă mult, mai ales pe un palier sonor, mai exact la o desincronizare între buze și vocea personajelor.

Totuși, acolo pot să trec cu vedere având în vedere perioada în care ne aflăm și limitările financiare la care a fost supus filmul.

NOTĂ

Filmul este o experiență în sine, mai ales pe plan senzorial, vor fi momente în care o să găsiți câte o semnificație și interpretare proprie la fiecare cadru.

Ca o mică făcută de mine, pare-se că acest Suspiria a fost o mare sursă de inspirație și pentru actualul The Substance, în special pe partea de compoziție a cadrelor.

În concluzie, filmul este un horror atipic, cu mult spirit artistic, și apropo, nu mă așteptam să trag două mari sperieturi la acest film, iar secvențele unde am tresărit au fost executate într-un mod cât se poate de original.

Este un film perfect, în niciun caz așa ceva, v-am enumerat anterior elementele unde filmul dă chix, dar este un film foarte bun care te provoacă la nivel cerebral și te invită la propriile tale interpretări.