Având în vedere că s-a făcut mare anunț că în 2027 ne vom bucura de o continuare, m-am gândit să-mi fac niște teme.
Așadar și prin urmare – Spaceballs, un film orchestrat de monumentalul Mel Brooks, care în momentul de față se bucură de o vârstă la fel de legendară, 100 ani.
SINOPSIS
Spaceballs urmărește povestea mercenarului Lone Starr (Bill Pullman) și a credinciosului său companion, Barf (John Candy), care acceptă misiunea de a o salva pe Prințesa Vespa (Daphne Zuniga) din mâinile maleficului Dark Helmet (Rick Moranis) și ale lacomului Președinte Skroob (Mel Brooks).
În timp ce planeta Spaceball rămâne fără aer, conducătorii săi pun la cale un plan absurd: să fure atmosfera planetei Druidia.
Pentru a împiedica dezastrul, Lone Starr și aliații săi pornesc într-o aventură plină de urmăriri, situații ridicole și confruntări memorabile, în care nimic nu este luat prea în serios.
EXECUȚIE
Cu mult timp în urmă, într-o galaxie îndepărtată… Ho, ho, că nu e Star Wars. Mă rog, e Star Wars după o lună în Vaslui.
Îmi place stilul parodic și prăjit pe care Mel Brooks îl execută, doar că aici un mic minus îl reprezintă faptul că Spaceballs este oarecum o copie comică a Star Wars.
Mi-aș fi dorit să asist la o lume creată de la zero, una originală, mai ales că Mel Brooks are un talent epocal în a crea lumi colorate și caricaturizate.
Deși Spaceballs este, la suprafață, o parodie a trilogiei Star Wars, Brooks are o țintă mult mai largă: industria de film însăși.
Filmul nu se limitează să ia peste picior elementele din universul lui Lucas; el face mișto de modul în care Hollywood-ul funcționează, de la producție la marketing și până la relația cu publicul.
Dark Helmet nu este doar o copie a lui Darth Vader – este o satiră a tiranilor de film care sunt, de fapt, niște incompetenți, vai de steaua, morții și răniții lor, și care își datorează poziția mai degrabă șanselor decât abilităților.
Filmul ia peste picior și mecanismele clasice ale SF-ului: eroul care trebuie să salveze o prințesă (deși acesta este mai interesat de savarina prințesei decât de mântuirea faptei), răufăcătorul care explică planurile sale prea mult și bătălia finală care este atât de previzibilă încât se transformă într-o scenă de comedie pură.
De asemenea, Mel Brooks ia peste picior obsesia Hollywood-ului pentru francize și merchandising. Este un strat al comediei care, în 1987, părea doar o exagerare amuzantă, dar care astăzi pare aproape profetic.
Pentru a obține permisiunea lui George Lucas de a face filmul, Brooks a trebuit să accepte o condiție:
Să nu se producă niciodată merchandising oficial pentru Spaceballs, deoarece figurinele ar fi arătat prea similar cu cele din Star Wars, iar Lucas nu voia să-și dilueze propria marcă.
Brooks a fost de acord și a transformat această constrângere într-una dintre cele mai bune glume ale filmului. Astfel, Spaceballs este un film care face mișto de merchandising, dar care nu a avut niciodată produse de vânzare.
Un lucru care n-a fost pe gustul meu a fost umorul, poate mult prea cuminte și accesibil față de nivelul retardat specific lui Mel Brooks. Satira își face bine treaba – este acidă, suculentă și nu are emoții în a ataca industria, dar nu este la acel nivel mare.
Pe scurt, este un comic chiar accesibil pentru tot publicul, ceea ce nu-i un lucru neapărat rău. Este o chestie ce ține de gust.
Actoria este la înălțime, însă mi-a plăcut foarte mult să-l văd pe Bill Pullman. Ce diferențe de registre între acest Spaceballs și Lost Highway.
Spre deosebire de alții care „se respectă”, omul demonstrează că poate să joace orice și, mai ales, se poate distra și într-o țăcăneală ca în cazul de față, dar poate să fie serios și sobru și într-o operă orchestrată de David Lynch.
NOTĂ
După cum s-a observat, nu m-am legat de aspectele tehnice sau vizuale.
Efectele speciale sunt șubrede și extrem de îmbătrânite, costumele și machiajele arată ieftin, dar în contextul acelor vremuri, nu pot să înfig sabia în aceste lucruri, mai ales că nu pe acestea cade accentul.
Mel Brooks a reușit să construiască o comedie care, deși are ca țintă principală Star Wars, ia peste picior întregul ecosistem al industriei de film: obsesia pentru francize, comercializarea excesivă, seriozitatea cu care fanii și studiourile își tratează produsele și tendința de a transforma fiecare succes într-o mașinărie de făcut bani.
Dacă ar fi lăsat cumințenia la o parte, m-aș fi dus cu un punct în plus.
