Regizorul Ryan Coogler, împreună cu actorul său favorit – Michael B. Jordan – se pornesc într-un nou proiect cinematografic: Sinners.

SINOPSIS

Acțiunea se desfășoară în Mississippi-ul anului 1932, într-o Americă rurală bântuită de rasism, sărăcie și umbrele trecutului.

Frații gemeni Elijah „Smoke” și Elias „Stack” (ambii jucați de Michael B. Jordan) revin în orașul lor natal după ani petrecuți în tranșeele Primului Război Mondial și în rețelele mafiei din Chicago.

Cu traume adânci și dorința de a-și reconstrui viața, ei deschid un club de blues într-o fabrică abandonată, visând la un nou început.

Lângă ei se alătură și Sammie (Miles Caton – aflat la debut), veteranul Delta Slim (Delroy Lindo) și Mary (Hailee Steinfeld), iubita unuia dintre frați.

Dar orașul e pe cale să fie tulburat de o forță stranie: un aristocrat irlandez, Remmick (Jack O’Connell), care se dovedește a fi un vampir vechi și periculos.

EXECUȚIE

Sincer, nu sunt deloc vreun mare fan al regizorului, nu m-a atras și nu m-a zguduit mai niciun proiect al acestuia. Poate cel mai important nume al său este Black Panther, producția din Universul Cinematic Marvel.

Însă mare croșeu am primit când am vizionat această bijuterie cinematografică, acest melanj între artistic și comercial, fiind de departe magnum opus-ul lui Ryan Coogler.

Poate că temele vor fi catalogate ca unele deja expirate, care fac parte din acest curent „woke”, dar contextul este unul istoric și cât se poate de real, iar modul de abordare este incredibil de original și genial executat.

Așadar, filmul atacă mai multe direcții și traiectorii.

În primul rând, filmul discută despre albii care dominau societatea, iar afro-americanii erau supuși discriminării sistemice, segregării și violenței (inclusiv de la Ku Klux Klan).

În contextul filmului Sinners, Ku Klux Klan este o prezență subterană, dar profund simțită – nu neapărat în sensul literal al hainei albe și crucilor arzătoare (deși acelea există, pe fundal), ci mai ales ca o atmosferă de opresiune latentă, de frică înrădăcinată în viața cotidiană.

Filmul, plasat în sudul profund al Americii în perioada Jim Crow (anii 1930), e marcat de moștenirea Klanului, atât prin structurile sociale de segregare, cât și prin complicitatea autorităților cu formele de violență împotriva negrilor.

În al doilea rând – și cel mai important aspect – SINNERS ESTE DESPRE MUZICA BLUES!

Mai exact, originea afro-americană a blues-ului, alături de metafora albilor portretizați în vampiri – cei care au furat și comercializat muzica afro-americană fără a recunoaște sau recompensa creatorii originali.

Blues-ul, născut din durerea și reziliența afro-americanilor în perioada post-sclavie și consolidat în Sudul Statelor Unite, este mai mult decât un gen muzical: este un act de supraviețuire transformat în artă, o voce a celor marginalizați, care își exprimă prin muzică traumele, speranțele, iubirile, dar și furia tăcută.

Această alegorie devine și mai elocventă dacă o privim în paralel cu istoria muzicii afro-americane: blues-ul, jazz-ul, mai târziu rock-ul și chiar hip-hop-ul au fost în mod constant preluate, reinterpretate, rebranduite și comercializate de artiști albi sau de industrii dominate de albi, deseori fără ca pionierii de culoare să fie creditați sau recompensați corespunzător.

Vampirul alb, prin natura lui, este o ființă care supraviețuiește consumând viața altora — iar în Sinners, această viață este simbolizată prin cultura, ritmul și durerea transformată în artă a comunității afro-americane.

Remmick devine astfel întruchiparea colonialismului cultural: el nu doar fură, ci își face din acest act de consum o formă de existență.

EXISTĂ O SCENĂ TOTAL IEȘITĂ DIN CONTEXTUL ISTORIC AL POVEȘTII, o scenă la care o să spuneți: CE DRACU’ CAUTĂ ASTA ÎN ANII ‘30?!

Însă semnificația filosofică, simbolică și alegorică a acelei scene este de o măiestrie de nivelul divinității – FANTASTICĂ!

Coloana sonoră este incredibilă. Pe lângă orchestrațiile magistrale marca Ludwig Göransson (compozitorul lui Christopher Nolan – Oppenheimer), avem parte și de niște blues cântat live într-un stil veritabil, unde corzile chitarelor zdrăngăne din toți rărunchii.

Imaginea semnată de Autumn Durald Arkapaw este profund atmosferică, oscilând între o cromatică arzătoare, aproape sufocantă, în scenele de zi, care evocă o Americă rurală apăsată de căldură, tensiune și istorie — și o paletă întunecată, saturată, în scenele de noapte, unde umbrele capătă o viață proprie.

De menționat că Sinners a fost filmat pe peliculă, cu camere IMAX de 70 mm – de aici și profunzimea și aspectul atât de crud al producției.

Acțiunea capătă proporții mari și electrizante undeva spre actul III, acolo suntem satisfăcuți de un show de zile mari despre supraviețuire și moarte, unde sângele și membrele sar prin cadre ca într-un dans haotic.

De apreciat și partea de design – costumația, locațiile, decorul, acel bar construit incredibil și luminarea acestuia, de parcă ar fi un altar al muzicii sau un sanctuar sfânt al comunității afro-americane; efectele practice și foarte puținele CGI, toate acestea compun un proces imersiv de poveste.

Filmul are o durată care se duce spre vreo 2 ore și jumătate, iar 90 de minute sunt foarte lente, bazându-se pe construcția lumii și a personajelor. Chiar dacă acel segment poate să pară plictisitor, pentru mine acele inițieri în tradiții și ritualuri au fost fascinante.

Actoria este incredibilă, toți actorii fac o treabă excepțională și au o chimie uluitoare. Merită niște aplauze puternice acest Miles Caton, care, la marele său debut, livrează o prestație extraordinară.

Cât despre Michael B. Jordan…

Nu sunt un mare fan al lui, dar aici mi-a oferit niște croșee direct în splină și mi-a demonstrat că poate fi și ACTOR DE CALIBRU, livrând un dublu rol cu o performanță atât de autentică încât mi-a fost foarte ușor să-i disting pe gemeni.

Unul e mai rebel și mai crud, celălalt mai reținut și mai pasional, fiecare având propriile gesturi și metehne – O PRESTAȚIE DE NIVEL GALACTIC DIN PARTEA LUI MICHAEL B. JORDAN.

NOTĂ

Pe lângă elementele horror și cele sociale, Sinners este un film despre muzica blues, iar pentru unul ca mine, care-i pasionat de cântatul la chitară, această producție a fost un balsam audio-vizual.

O poveste care vorbește despre un război al ideologiilor și al tradițiilor, despre o moștenire culturală care a fost mai degrabă forțată decât culeasă natural și elegant.

Iată un film angrenat în această incluziune socială, dar abordat într-un mod corect, original, natural și istoric legat – ba chiar avem și un mic segment dedicat indienilor americani.

Se simte, de la porțile Raiului până în cazanele de smoală ale Infernului, că acesta este proiectul de suflet al lui Ryan Coogler – producător, regizor și scenarist. Omul și-a vărsat tot sângele în acest produs impecabil.

În final, las o notă de 9 acestui film,probabil, dacă ar fi existat și un moment puternic emoțional, i-aș fi dat nota maximă – dar este extrem de bine și așa.