După Past Lives, un nou produs asiatic aterizează pe scena Academiei, de data asta din Japonia – Perfect Days.

1 Nominalizare la Oscaruri – Cel mai Bun Film Străin.

Sinopsis

Filmul urmărește viața lui Hirayama, un om nu prea vorbăreț, care găsește o fericire liniștită în viața sa simplă ca îngrijitor al toaletelor publice din Tokyo.

Rutina lui este una destul de simplă : Trezire, muzică bună-n mașină, muncă, și după își urmează pasiunile pentru lectură și fotografie.

Însă, niște evenimente mai neprevăzute îi cam strică ceasul biologic și rutina mult prea sfântă.

Execuție

Mi-a luat câteva zile să rumeg acest film, am avut tot felul de idei împărțite : ba a fost un film bun, ba a fost o căzătură.

Sincer, mi s-a părut un film interesant.

Așa cum am spus și-n sinopsis, Hirayama al nostru are aceeași rutină, iar prima parte a filmului se desfășoară pe vreo două zile, iar scenele sunt repetitive și desfășurate pe o treaptă de viteză inferioară.

Inițial, mi s-a părut o mare abureală filosofică și mă luase și cu somnolență pe scaun, dar, mi-am dat seama de ceva: Până la urmă, nu-i la fel și viața noastră? Nu avem și noi o proprie rutină zilnică?

Trezit, spălat, mers la școală/muncă, mănânci ceva, ajungi acasă, și dacă mai ai timp de vreo lectură sau vreun film, e bine, dacă nu, somn!

Cam așa se desfășoară și Perfect Days, și lăsând conexiunile cu viața noastră, filmul chiar are un tempo foarte scăzut, totuși, o jumătate de oră putea fi lejer compactată într-un sfert de oră.

De asemenea, filmul este o meditație asupra artei și creativității. Prin pasiunea lui Hirayama pentru muzică, literatură și fotografie, filmul reflectă asupra modului în care arta poate influența și îmbogăți viața cotidiană. Aici, aceste elemente, sunt prezentate nu doar ca forme de divertisment, ci ca mijloace esențiale de exprimare personală și conștientizare de sine.

Scenele de la toalete au fost foarte bune și super interesante, și înțeleg simbolismul scenelor, iar personajul principal este destul de impresionant, susținut de o performanță puternică și expresivă, dar totuși, în întreaga esență a filmului, n-am găsit nimic cu adevărat care să mă impresioneze.

Performanța actorului principal, Kôji Yakusho, în rolul lui Hirayama, reprezintă o piatră de temelie a filmului, Yakusho aduce o profunzime remarcabilă personajului său, chiar dacă are parte de un dialog extrem de redus, ilustrând trăsăturile complicate ale unui om obișnuit care își găsește frumusețea și semnificația în aspectele mărunte ale vieții.

Am înțeles pe deplin mesajul esențial al filmului, acela fiind de a ne bucura de cele mai mărunte lucruri, că acest sentiment provine și din bucuria altora, prin ajutorul pe care-l oferim unei persoane, dar, a fost o abordare mult prea artistică.

Perfect Days explorează natura memoriei și a regretului, legătura dintre trecut și prezent, și modul în care relațiile umane pot aduce atât bucurie, cât și durere. Wenders creează un portret complex al experienței umane, arătând cum evenimentele aparent neînsemnate pot avea un impact profund asupra vieții noastre.

Dacă există un aspect super de lăudat, sau, mă rog, momentele mele preferate au fost cele în care protagonistul nostru se afla în mașină și își asculta casetele cu muzică, iar aici, să-i dea Dumnezeu sănătate lu’ Wim Wenders că a venit cu un playlist extraordinar : The Animals, Lou Reed sau Van Morrison.

Pe plan vizual, filmul folosește cadre și compoziții care reflectă atât frumusețea cât și complexitatea vieții urbane. Imaginile filmului sunt atent construite pentru a capta esența și atmosfera locurilor din Tokyo, și mai în glumă sau mai în serios, în lumea asta mare, nu cred că mai există toalete publice mai faine decât cele din Japonia. :)))

Notă

Nu este vreun film slab, dar nici vreo producție monumentală nu mi se pare, singurele părți interesante sunt cele în care tabieturile lui Hirayama sunt perturbate, atât.

Dacă e să fac vreo comparație, aș face-o cu Past Lives, alt coleg asiatic de breaslă prezent la Premiile Oscar din acest an, doar că, japonezul ăsta mi s-a părut puțin mai bun.

Mă repet, filmul nu este vreo căzătură abominabilă, doar că povestea acestuia nu prea m-a impresionat, n-a reușit să stoarcă nicio emoție din mine, iar dacă acest film era dus undeva la o oră și jumătate, cel mai probabil, l-aș fi gustat mult mai bine.

Cât despre prezența și șansele lui la omulețul de aur mult râvnit, după părerea mea, se cam află la coadă, net inferior spaniolului Society of the Snow sau producția englezească The Zone of Interest care, din recenziile de afară se anunță o mare lovitură.