În cadrul festivalului autohton – Les Films de Cannes à Bucarest, am reușit să văd filmul Megalopolis, regizat de legendarul Francis Ford Coppola.

Exact, legendarul regizor care a adus filme precum trilogia Godfather, Apocalypse Now sau Bram Stoker’s Dracula.

SINOPSIS

O să fiu cât se poate de scurt în premisă, nu de alta, dar o să prezint doar ideea principală, că vă spun sincer, îmi este foarte greu să intru-n amănunte.

Ne aflăm în Noua Romă, un oraș fantastic care jonglează între eleganță și decadență, iar cei care se află sub lumina reflectoarelor sunt doi adversari politici cu ideologii total diferite.

În primul rând, îl avem Caesar Catiline ( Adam Driver ), un artist incredibil, un adept al progresului, un om care-și dorește o lume perfectă, care pe lângă ideologiile sale, acesta posedă o putere incredibilă, aceea de a opri timpul.

Însă, la polul opus se află conducătorul orașului, primarul Franklyn Cicero ( Giancarlo Esposito ), un politician adept conservatorismului, protector al lăcomiei și un simbol al corupției din mediul politic infect.

La mijlocul celor doi se află Julia ( Nathalie Emmanuel ), fiica primarului, iar aceasta se îndrăgostește de Caesar, moment ce pornește o luptă interioară – Părintele sau un posibil iubit soț? Cine i-ar putea oferi un viitor mai bun?

Între timp, în aceste jocuri politice își mai fac apariția și alte personaje interesante.

EXECUȚIE

Așadar, filmul care i-a luat mai bine de 40 de ani să iasă la suprafață și care, al nostru Coppola a scos din propriul buzunar în jur de 120 – 140 de milioane de dolari.

Acuma, pot să înțeleg motivul pentru care a durat 40 de ani ca să iasă pe țeavă, că sincer vă spun, dacă aș fi trăit prin anii 80′, pe când să fim sinceri, lumea nu era atât de emancipată și modernă, iar eu vedeam acest film urmând să am și o întâlnire cu Francis Coppola, i-aș fi zis : Nu vreți să facem și o vizită pe la vreun doctor?

Lăsând la o parte orice mișto, e de apreciat faptul că omul a scos bani din buzunarul propriu pentru a-și face acel propriu film de suflet.

La suprafață filmul este ușor de înțeles, acesta fiind o alegorie la o situație valabilă și-n a noastră viață reală : Corupția din politică, războaiele politice și ideologiile care se tot confruntă.

Și evident, așa cum este știut de mii și mii de ani, în astfel de conflicte nu există câștigători, doar pierderi…

Vă spun sincer că filmul începuse chiar bine și gândul îmi spunea : Pe bune!?!? Ce e așa ciudat și grav la acest film? Însă, când ți-e lumea mai gravă începe necazul.

După un start destul de interesant, filmul spune stop și se îndoapă cu cele mai puternice substanțe interzise existente pe această lume, dorind să fie mult prea intelectual, filosofic și galactic de ancestral metaforic decât e cazul.

Repet, tema este foarte ușor de înțeles, doar ne confruntam cu ea zi de zi, cu poporul dus de nas de către clasa politică care promite numai izvoare de lapte și miere curgătoare pe tărâmurile poporului.

Dar abordarea este una de boala copiilor, iar singurul care poate explica cu lux de amănunte este doar regizorul.

Pur și simplu, dacă vrei să ajungi la miezul unui element trebuie să dai la o parte vreo 20 de straturi, simți că ești aproape dar de-o dată mai dai de un strat, și tot așa.

Unde vreau să spun că filmul putea să-și mențină abordarea asta super intelectuală dar într-un mod mai simplu.

De asemenea, nu prea am înțeles un lucru : Ok, avem parte de o Romă Antică adusă în mileniul 3, într-un viitor distopic.

Tehnologia este cam avansată aici, și aici mă refer în mod special la arhitectura orașului.

Măi, dar să n-ai tu telefon, calculator și să filmezi cu aparate din anii 70′?

Tehnic, acest palier este o sabie cu două tăișuri.

Sunt momente în care vizualul este incredibil, imaginea fiind un basm SF în sine, dar sunt și cadre în care green-screen-ul se vede de la o poștă.

Totuși, la un asemenea nivel să-mi dai astfel de rateuri catastrofale pe partea tehnică.

Distribuția este una titanică, iar dacă filmul nu avea să mă impresioneze, măcar aveam așteptări de niște prestații stelare din partea actorilor.

Ei bine, niciun actor nu pot spune că m-a rupt, toți își livrează partitura într-un mod decent, ba chiar unele personaje mă enervaseră la culme, și aici mă refer la cel interpretat de Shia LaBeouf.

NOTĂ

Pentru a înțelege filmul cu adevărat este obligatoriu de văzut, în niciun caz din recenzii sau alte materiale.

Să fiu sincer, mă bucur că am văzut filmul și mă număr printre puținele persoane care au văzut filmul, că să fim sinceri, box office-ul ăla de 7 milioane nu sugerează că a fost potop în cinema.

Dar în același timp, trebuie să recunosc că am simțit acest film și ca pe o pierdere de timp.

Și dacă am amintit de timp, pelicula are vreo două ore și puțin, nici măcar nu atinge acele 30 de minute, dar am simțit filmul ca pe unu’ de 3 ore și jumătate, ceea ce nu-i deloc ok.

Oricum, pare-se că Ford Coppola merge pe urmele lui Spielberg, adică a avut perioada de glorie unde a cucerit tot ce se putea, iar acum merge pe proiecte de suflet.

Din păcate, nu am fost prins deloc de acest Megalopolis. Apreciez atunci când e cazul un film de artă, un film mai intelectual, dar ăsta depășește complet orice categorie de gen de film… Repet, ca cineva să înțeleagă ce bazaconii am scris pe aici, trebuie să-l vadă.