În cadrul seriei dedicate filmelor istorice, m-am gândit să abordăm și o poveste dedicată unei prime doamne a Americii.

Jackie – un film regizat de Pablo Larraín.

SINOPSIS

Filmul este un portret intim și profund emoționant al lui Jacqueline Kennedy (Natalie Portman), în zilele imediat următoare asasinării soțului său, președintele John F. Kennedy (Caspar Phillipson), pe 22 noiembrie 1963.

Povestea este spusă din perspectiva unui interviu acordat de Jackie unui jurnalist (Billy Crudup), în care ea rememorează evenimentele și încearcă să controleze modul în care memoria lui JFK va fi păstrată în istorie.

În timp ce națiunea este în stare de șoc, Jackie se confruntă cu propria durere, dar și cu presiunea de a menține imaginea perfectă a familiei Kennedy.

EXECUȚIE

Nu este prima oară când mă întâlnesc cu Pablo Larraín, ultima confruntare cu acesta fiind extrem de recentă, mai exact la vizionarea filmului Maria, unde Angelina Jolie o interpretează pe Maria Callas.

Să știți că nu-i vreo mare diferență între acest Jackie și Maria – din nou vorbim despre un film care oferă jelanie și dramă de la primul până la ultimul minut.

O spun din start: nu mi se pare vreo capodoperă de film, căci nu-i nimic original sau nou sub soare în abordarea și în execuția producției, dar recunosc că acest comentariu va fi ceva mai indulgent în ton – nu de alta, dar motivul e: Natalie Portman.

Aia e, sunt și eu un simplu om care are niște plăceri nevinovate și niște păcate.

Regizorul Larraín refuză să spună povestea într-un mod liniar sau convențional. În loc să urmeze o cronologie clasică, filmul este construit ca un puzzle emoțional, în care evenimentele dinainte și de după asasinat sunt amestecate într-o manieră care reflectă confuzia interioară a protagonistei.

Alternând între interviul cu jurnalistul, zilele de după moartea lui JFK și amintiri din timpul mandatului său prezidențial, filmul creează un portret complex, fragmentat, care reflectă haosul emoțional și psihologic prin care trece Jackie.

Astfel, n-aș spune că avem parte de un film biografic, mai degrabă un studiu psihologic despre o femeie care își pierde atât soțul, cât și poziția sa în lumea politică.

Casa Albă, mai ales celebrul Birou Oval, care fusese scena puterii și a prestigiului, devine un spațiu gol, un loc din care Jackie este forțată să plece, lăsând în urmă tot ceea ce construise alături de soțul său.

Din punct de vedere tehnic și regizoral, filmul se menține foarte bine. Imaginea este filmată pe peliculă de 16 mm, ceea ce creează o textură distinctă, aproape documentară, care face ca filmul să pară o fereastră către trecut – ca să nu mai spun de close-up-urile bine executate pe chipul protagonistei.

Coloana sonoră compusă de Mica Levi contribuie la atmosfera filmului, fiind una dintre cele mai originale și neliniștitoare partituri dintr-un film biografic.

Aici, în loc să folosească muzică inspirată de perioada anilor ’60, Levi creează un peisaj sonor straniu, compus din sunete disonante, care evocă confuzie și haos.

Și evident, n-am cum să nu vorbesc despre piesa de rezistență a filmului – Natalie Portman.

Aceasta face unul dintre rolurile carierei sale, surprinzând nu doar gesturile și vocea distinctă a lui Jackie Kennedy, ci și complexitatea emoțională a acestui personaj.

Natalie Portman reușește într-un mare fel, aproape de perfecțiunea divinității, să echilibreze două fețe ale personajului: Jackie cea publică și Jackie cea privată.

În interviurile și aparițiile televizate, vedem o femeie care își măsoară fiecare cuvânt și gest, conștientă că fiecare detaliu va rămâne în memoria colectivă.

Însă, în scenele intime – cele din viața personală – vedem o femeie sfâșiată de durere, confuză, pierdută, uneori chiar instabilă.

Fără să fiu subiectiv și fără să merg pe favoritismele sentimentale față de Natalie Portman – și o spun cât se poate de obiectiv – cu tot respectul pentru Emma Stone și pentru rolul ei din La La Land din acel an, pentru care a și câștigat Oscarul, CU TOT RESPECTUL, dar Natalie Portman o sfâșie în bucăți pe Emma Stone la nivel de interpretare.

NOTĂ

Un film de care sigur nu o să mă mai ating – mă rog, cel puțin pentru o perioadă foarte lungă de timp – nu o să-mi doresc o revizionare. Pur și simplu, e o poveste mult prea depresivă. Nu este un film care să te bucure sau care să vină cu ceva cu adevărat original.

Până la urmă, cum poate reacționa o femeie care se trezește cu soțul mort în brațele ei? Un soț care a fost ciuruit fix în cap?! Era original dacă vedeam o poveste de genul în care văduva se punea pe făcut chefuri și petreceri, nu pe jelit. Eeh, cum ar fi o astfel de poveste?

Jackie este un film despre fragilitatea umană, despre trauma unei națiuni și despre lupta unei femei de a-și crea propriul loc în istorie.