#70 IMDB
*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024
Trebuia să vină și filmul ăsta la un moment dat.
Fără alte comentarii, Inglourious Basterds, regizat și scris de inegalabilul Quentin Tarantino.
SINOPSIS
În Franța ocupată de naziști, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai multe fire narative se intersectează în jurul unei dorințe comune: răzbunarea.
După ce familia ei este masacrată de ofițerul SS Hans Landa (Christoph Waltz), tânăra evreică Shosanna Dreyfus (Mélanie Laurent) reușește să scape și își reconstruiește viața la Paris, unde ajunge proprietara unui cinematograf. În secret, ea plănuiește să se răzbune pe liderii naziști.
În paralel, locotenentul american Aldo Raine (Brad Pitt) conduce un comando special format din soldați evrei-americani, cunoscuți sub numele de „The Basterds”.
Misiunea lor este simplă și brutală: să terorizeze armata nazistă prin asasinate și acte de intimidare, lăsând în urmă un mesaj clar.
EXECUȚIE
Quentin Tarantino nu încearcă să reconstituie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, ci să o rescrie, folosind cinemaul ca instrument de revanșă simbolică.
Și, Doamne, Doamne sfinte, cât de bine se folosește de simbolul cinemaului în acest film.
Având în vedere modul în care Tarantino utilizează cinemaul ca instrument narativ și simbolic, Inglourious Basterds poate fi citit ca o odă adusă cinemaului și puterii sale de a rescrie realitatea, un adevărat imn al eului cineast.
De asemenea, chit că mă arunc spre final aici, sala de cinema nu este doar un loc de întâlnire dintre autor și privitor, ci un sanctuar mitic al justiției.
Și dacă tot aducem în discuție justiția, ei bine, mergem la un al doilea punct-cheie al peliculei: justiția lipsită de negociere, subtilitate sau reconciliere.
Dacă filmul funcționează ca o odă adusă cinemaului, el operează, în același timp, cu o viziune radicală asupra justiției.
În Inglourious Basterds, justiția nu este una a negocierii, a subtilității sau a reconcilierii, ci o formă brutală, definitivă, lipsită de echivoc. Tarantino refuză orice zonă de gri moral: violența este răspunsul direct la o violență istorică imposibil de compensat.
Și știți care este partea cea mai dură a acestui segment? Că privitorul este și el cât se poate de satisfăcut. Nu poate nimeni să-mi spună că nu a avut un orgasm vizual când vedea acele lepre ale istoriei cum sunt masacrate.
Filmul respinge orice formă de reconciliere istorică. Tarantino pare să sugereze că anumite crime nu pot fi discutate, negociate sau depășite prin dialog. Răul este absolut, iar răspunsul este la fel de absolut.
Inglourious Basterds funcționează și ca o satiră, una care vizează atât mitologia nazistă, cât și convențiile filmului de război.
Filmul ironizează propaganda, eroismul de manual și retorica glorioasă a războiului. Iar aici, toate aplauzele trebuie să se ducă către scriitura lui Tarantino.
Evident, nimeni nu are cum să-i conteste talentul regizoral, care este de un nivel stratosferic, dar, sincer vă spun, Tarantino mi se pare un mai bun scriitor decât regizor — și repet, fără a-i minimaliza calitatea regizorală epocală.
Regia poartă toate amprentele „tarantiniene” — de la structura capitolizată a narațiunii până la dialogurile prelungite, construite ca adevărate dueluri verbale, filmul se revendică explicit din stilul său.
Violența, atunci când apare, este bruscă, excesivă și bolnavă, iar toate acestea, combinate cu umorul specific lui Quentin, creează un adevărat festin cinefil.
Ei bine, acum a venit momentul mult așteptat: cireașa de pe tort a filmului — Christoph Waltz.
Mi se pare de-a dreptul uluitor ce a putut să facă Tarantino din acest actor. Să aduci un necunoscut care se perinda prin cotloanele obscure ale televiziunii germane, direct pe cea mai mare scenă, și să scrii o adevărată pagină de istorie.
Waltz nu joacă un villain clasic, ci un maestru al discursului, un manipulator care domină fiecare scenă prin inteligență, politețe exagerată și un zâmbet permanent neliniștitor.
Forța personajului nu stă în violența fizică, ci în controlul absolut al conversației. Landa își învinge adversarii înainte ca armele să apară, folosind limbajul ca instrument de constrângere.
Când ești în fața lui, nu ai cum să nu înghiți în sec de frică.
Schimbările bruște de ton, alternanța dintre cordialitate și cruzime, farmecul aparent inofensiv care ascunde o minte calculată — toate sunt dozate cu o precizie chirurgicală de Waltz.
Ce să mai… un geniu diabolic. Ar trebui să intru în zona spoilerelor ca să pot analiza pe deplin cât de inteligent și rafinat a fost scris acest personaj.
NOTĂ
Oricum, trebuie să mai forjez prin filmografia lui Tarantino, deoarece am doar Pulp Fiction și Kill Bill pe acest blog, și e păcat.
Un film despre puterea cinemaului de a interveni simbolic acolo unde realitatea a eșuat. Quentin Tarantino transformă ecranul într-un spațiu al revanșei poetice.
Justiția propusă de film este radicală, lipsită de negociere și reconciliere. Nu există dialog moral și nici promisiunea vindecării, ci doar un sirop dulce al răzbunării.
Inglourious Basterds este o declarație de dragoste violentă față de cinema și față de capacitatea sa de a imagina o lume în care răul primește, măcar pentru o clipă, pedeapsa pe care istoria reală nu i-a putut-o oferi.
