La un moment dat, trebuia să ajung și la acest film – I Saw the Devil.

Hai să vedem care-i treaba cu mult prea îndrăgitul thriller coreean.

SINOPSIS

După ce logodnica sa este brutal ucisă de un criminal în serie, agentul secret Kim Soo-hyun (Lee Byung-hun) jură răzbunare.

Îndurerat și consumat de ură, el pornește pe urmele ucigașului – un psihopat nemilos pe nume Jang Kyung-chul (Choi Min-sik), cunoscut pentru crimele sale sângeroase și aparent lipsite de sens.

Dar, în loc să-l captureze și să-l predea autorităților, Soo-hyun decide să se joace cu prădătorul.

EXECUȚIE

Așadar, un film în care îl avem pe marele actor Choi Min-sik, protagonistul legendarului Oldboy.

Din start o spun: I Saw the Devil se numără printre cele mai brutale, bolnave și depravate thrillere pe care le-am văzut vreodată.

Se simte de la o poștă influența din Se7en, mai ales în ceea ce privește partea de crime – în special una. Știți la ce mă refer când spun crima din Se7en. Dar dacă aceea vi s-a părut șocantă, vă asigur că este pistol cu apă pe lângă tsunami-ul macabru din acest film.

Așa cum reiese și din titlu, chiar avem parte de diavol, pentru că modus operandi-ul lui Jang Kyung-chul reprezintă apogeul abjecției și al sinistrului.

Țintele lui principale sunt tinerele frumoase, cu pielea fină, iar el nu are nici urmă de milă față de sărmanele victime.

Pentru el nu contează că victima este minoră, proaspăt logodită sau chiar însărcinată – important e doar să curgă sânge.

Însă, după ce dezaxatul criminal își face de cap, Kim Soo-hyun pornește la drum, iar de aici începe o adevărată dualitate a titlului.

Kim Soo-hyun îl urmărește pe Jang Kyung-chul – un criminal în serie sadic, lipsit de empatie, cu o plăcere malefică în a distruge vieți. Acesta reprezintă personificarea diavolului laic.

Așadar, Soo-hyun „vede diavolul” atunci când descoperă cruzimea extremă și lipsa de umanitate din mintea acestui monstru.

Acesta este diavolul extern, tangibil, pe care îl putem observa. Dar există și un diavol interior.

În călătoria sa de răzbunare, Soo-hyun se transformă. Ceea ce începe ca un act de justiție devine un ritual de tortură prelungită, sadică și metodică.

El nu se oprește când ar trebui. Repetă gesturi de cruzime. Îl lasă pe Kyung-chul în viață doar pentru a-i prelungi suferința – nu pentru a salva alte victime, ci pentru propria satisfacție emoțională.

Totul ține de subiectivism. Am citit multe păreri conform cărora, la un moment dat, această traiectorie a scenariului te face să nu mai ții partea nimănui, să fii îngrozit de amândoi.

Pe de-o parte, sunt de acord – planul de răzbunare orchestrat de protagonist este de o execuție și ingeniozitate ieșite din comun, cu multe momente care îți dau fiori, mai ales când camera trage close-up-uri pe privirea lui.

Dar, pe de altă parte, nu ai cum să nu-l înțelegi. Hai să fim serioși: i-a fost omorâtă logodnica în cel mai grotesc mod posibil. Nu poți să nu-i înțelegi frustrarea și dorința de răzbunare.

Dacă ai fi în locul lui, cu siguranță ai prefera să pedepsești tu, și nu autoritățile.

Regia este incredibilă. Filmul lui Kim Jee-woon respiră o atmosferă grea, apăsătoare, tensionată aproape în fiecare cadru.

Aceasta nu se datorează doar violenței în sine, ci și unei construcții vizuale și spațiale meticuloase, care amplifică ideea de înstrăinare, dezumanizare și decădere morală.

Poate doar mi s-a părut, dar au fost unele cadre și compoziții care mi-au amintit de filmografia lui David Lynch (Lost Highway, de exemplu).

Din punct de vedere actoricesc, performanțele celor doi actori sunt pilonii emoționali și psihologici ai filmului.

Choi Min-sik construiește un personaj care nu este un „criminal de film”, ci unul terifiant de credibil. Jang Kyung-chul nu este un monstru stilizat, ci un om banal, cu un chip obișnuit, care ascunde o ură irațională, o voluptate a distrugerii și o lipsă totală de empatie.

Lee Byung-hun interpretează un personaj care se transformă treptat dintr-un profesionist controlat într-o ființă torturată de suferință și devorată de ură.

El nu joacă o furie explozivă, ci o durere reținută, care fermentează în interior până când devine toxică.

Toate bune și frumoase până acum. Însă a existat un singur lucru care m-a scos complet din film: invincibilitatea personajelor.

Știu că vorbim despre ficțiune, și că dramatizarea e necesară, dar nici să-mi construiești personajele de parcă ar veni din Marvel…

Când îmi trântești cu capul un personaj de 10 ori de o piatră masivă și el nu pățește nimic… e cam mult. Repet: înțeleg că e ficțiune, dar acțiunea e plasată într-o realitate contemporană, recognoscibilă, chiar mi s-a părut foarte tras de păr pe acest palier.

NOTĂ

La finalul zilei, I Saw the Devil este un thriller excepțional de brutal, dar și profund dramatic.

Nu există eroi în această poveste – doar oameni distruși, ruinați, suflete eviscerate de pierdere și răutate. Finalul nu oferă speranță, ci doar o lecție:

A învinge diavolul e posibil. Dar cu ce cost? Și cine vei mai fi după aceea?

Suferința nu poate fi echilibrată prin violență. Răul nu dispare odată ce ai distrus sursa lui – cel mai adesea, se mută în cel care îl confruntă.