#235 IMDB

Au trecut ceva ani de la ultima vizionare , așa că m-am gândit să-i dau un play și să vin cu o părere despre aceast Hachi: A Dog’s Tale regizat de Lasse Hallström. Filmul a fost crimă și pedeapsă pentru mine, o diferență uluitoare dintre eu la 15 ani și tot eu la 20 de ani, de la oarecum nepăsător și poate mai fără suflet, la pur și simplu devastat după vizionare.

Sinopsis

Povestea este arhincunoscută și arhipovestită, și evident, cât se poate de reală, totul petrecându-se pe teritoriul Asiei, mai exact în Japonia.

Revenind la film, acesta urmărește relația specială dintre un profesor universitar numit Parker Wilson (interpretat de Richard Gere) și un cățel Akita japonez pe nume Hachi.

Într-o zi, Parker Wilson găsește un cățeluș abandonat la gara din orașul în care locuiește. Deși inițial soția lui nu este de acord să îl păstreze, Parker decide să îl ia acasă și să îl îngrijească. În ciuda rezistenței inițiale, Parker și Hachi dezvoltă o legătură foarte strânsă și de neclintit. Cățelul începe să îl însoțească în fiecare zi la gară și îl așteaptă să se întoarcă după ce merge la muncă.

O relație profundă și specială se dezvoltă între Parker și Hachi. Fidelitatea lui Hachi este uluitoare, așteptându-l pe stăpânul său în același loc în fiecare zi, chiar și după ce acesta moare în mod neașteptat.

Sper că nu am supărat pe nimeni cu partea în care moare stăpânul lui, dar repet, povestea a fost spusă de mii de ori, așa că, sorry.

Execuție

Bănuiesc că nu are sens să spun că vizionarea filmului necesită vreo 5 kg de șervețele lângă privitor???

Actoria este foarte bună, în special cel care cară filmul este Richard Gere, care face o treabă minunată, și se vede cât de mult suflet a pus în acest personaj, ca să citez din el : „Am citit scenariul, am plâns și nu am putut spune nu!”. Restul distribuției face o treabă bună, dar nimic de elogiat, mi-ar fi plăcut să se construiască și celălalte personaje, dar pot să trec cu vederea deoarece îmi dau seama în ce direcție s-a vrut filmul.

Din punct de vedere tehnic, nu prea am ce să comentez, totu’ este cum trebuie, cadre frumoase cu o luminozitate caldă, și în special coloana sonoră care acompaniază momentele drăgălase, haioase sau cele triste dintre patruped și stăpân, aceste momonte împreună muzica transformând filmul într-un roller coaster emoțional, ducându-te de la zâmbete la bocetul Carpaților.

Scenariul este foarte bine scris, nu are timp morți în care povestea stagnează sau o lălăie, filmul circulând într-un ritm foarte bun, cuprinzând momentele cele mai importante, durata filmului de 90 de minute mi se pare absolut ideală, și oricum, când ai în față o ființă atât de adorabilă n-am cum să te plictisești.

Un lucru fascinant la aspectul tehnic, mi s-a părut modul cum puteam vedea prin perspectiva câinelui, nu țin minte un film care a venit cu o asemenea inovație ca să spun așa.

Filmul subliniază capacitatea animalelor de a ne influența emoțional și de a aduce schimbări semnificative în modul în care ne raportăm la lumea din jur. Hachi nu este doar un câine în ochii lui Parker, ci un prieten și un confident, o prezență constantă care îi oferă stăpânului său un sentiment de conexiune și iubire. Această relație profundă ilustrează importanța pe care animalele o pot avea în viața noastră și cum acestea devin parte integrantă din experiența noastră cotidiană.

Nu are sens să discut despre final, este clar și arhicunoscut ce se întâmplă, ba chiar cred că este și foarte previzibil și pentru cei care nu au văzut filmul. Pur și simplu, se plânge mai ceva ca la înmormântare în ultima jumătate de oră, nu ai cum să reacționezi altcumva când vezi că o făptură necuvântătoare și-a așteptat în frig, în căldură, înfometat și însetat, un stăpân care nu s-a mai putut întoarce vreodată.

Notă

Nu prea mai pot găsi multe cuvinte, filmul este o lecție de viață care ne face să reflectăm asupra legăturii speciale dintre noi și ființele necuvântătoare. Prietenie? Familie? Nu știu cum ar putea fi descrisă această relație, pare-se că e ceva desprins dintr-un basm trist și apoi adaptată pe marile ecrane, dar nu e așa, este povestea reală a unui stăpân și câine.

După ce vezi acest film s-ar putea să te macine o mulțime de gânduri și sentimente, dar poate și niște întrebări : – Sunt animalele mai prejos decât noi? Au suflet mai mult decât noi? Merităm să avem astfel de prieteni lângă noi?

Și încă ceva, dacă nu ai vărsat măcar o lacrimă la acest film, atunci nu ești om, ești direct stană de piatră!