Bring her back

Bring her back este un nou horror produs de studio-ul A24.

SINOPSIS

După moartea neașteptată a tatălui lor, adolescenții Andy (Billy Barratt) și Piper (Sora Wong) – o pereche de frați vitregi cu o legătură foarte puternică – sunt plasați în grija Lisei Laura (Sally Hawkins), o asistentă maternă excentrică și încă afectată de pierderea propriei fiice.

În noul cămin, alături de un băiat tăcut pe nume Oliver (Jonah Wren Phillips), tinerii încep să sesizeze că lucrurile nu sunt deloc ce par: atmosfera devine din ce în ce mai apăsătoare, iar comportamentul casei ascunde secrete întunecate.

Pe măsură ce Andy începe să se simtă înstrăinat și amenințat, iar Piper – din cauza deficienței de vedere – experimentează percepții care o pun și mai mult în pericol, cei doi ajung prinși într-un ritual ocult ce pare legat de o dorință obsesivă a Lisei.

EXECUȚIE

Frații Philippou, Danny și Michael, ei sunt cei care se află la cârmele acestui film. De asemenea, tot ei au realizat și Talk to Me, care a fost primit cu surle și trâmbițe.

Un film care nu m-a impresionat cu nimic, fiind extrem de clișeic și mai deloc original.

Ei bine, aici totul se schimbă radical, filmul fiind GENIAL pe toate compartimentele!

Abordarea este cu totul aparte și de-a dreptul impresionantă, pentru că, deși vorbim până la urmă de un film horror get-beget, în adânc și-n esență, Bring her back este o dramă cutremurătoare.

Până la urmă, ce este mai dureros decât atunci când ne pierdem persoanele dragi? Dar greul cel mare vine atunci când trebuie să ne luptăm cu propria persoană pentru a putea trece peste astfel de pierderi.

Andy și Piper sunt văzuți, fără voia lor, ca „material afectiv”, nu ca persoane. Lisa nu vrea o relație autentică, ci o reconstrucție forțată, iar aici trebuie să aplaud scenariul deoarece chiar a venit cu niște teme rar abordate.

Cum facem? Putem trece peste? Am putea face mai mult?

Vreau să spun că avem parte de un horror executat așa cum trebuie, clișeele tind spre zero, horror-ul bazându-se pe atmosferă, poveste și pe vizual.

Spațiul domestic este un personaj în sine. Aparent călduros și plin de viață, casa Lisei devine treptat o închisoare psihică, un lagăr lugubru, plin de sunete stranii, unde simți că se ascunde ceva ce depășește limita umanului.

Mai ales că în acea casă stă și sărăcuțul de Oliver. Să-mi fie cu iertare, dar mi-a înghețat sângele în vine când l-am văzut pentru prima oară. Mi-a venit să intru în ecran, să mă transpun în film și să-i iau de mână pe acei frați și să-i scot de acolo.

Tocmai că spectatorul trăiește în același timp cu personajele, ești confuz, derutat, neștiind deloc la ce să te aștepți.

La un moment dat nu-ți dai seama dacă vorbim despre ceva legat de paranormal sau doar de o minte care joacă feste din cauza șocului emoțional.

Camera urmărește personajele ca o entitate vie, iar montajul devine tot mai claustrofob pe măsură ce realitatea se destramă. Tonul vizual este naturalist, dar cu accente gotice – plante uscate, colțuri întunecate, oglinzi care reflectă siluete extrem de minimaliste și tulburătoare.

Grotescul este… de Doamne ferește. Fără nicio exagerare, au fost momente în care-mi mușcam din pumni de groază, iar show-ul macabru este livrat de cele mai multe ori de către puștiul Oliver.

De asemenea, tot pe acest palier, există și niște casete VHS care adaugă un gram de autenticitate și verosimilitate – iar aici am fost uns pe suflet, mai ales că sunt și un mini-fan al producțiilor de tip found footage.

Actoria este de proporții epice!

Sally Hawkins face unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, portretizând într-o manieră EPOCALĂ o mamă care la suprafață este o figură blândă și caldă, dar în interior este distrusă complet.

Pur și simplu au fost momente în care îmi doream să o văd suferind, dar alteori ajungeam să rezonez cu ea. Până la urmă, era o mamă afectată de pierderea copilului ei.

Sora Wong se află la debutul în actorie. Aceasta are deficiențe de vedere și în viața reală, iar aici, chit că sună paradoxal și ciudat, le-a folosit ca pe un atu, având în vedere contextul filmului și personajul ei.

Oferă o prestație incredibilă pentru cineva care se află la debut, și mai ales pentru cineva cu probleme de vedere – pentru că, realist vorbind, meseria de actor necesită toate simțurile.

Ei bine, Sora Wong oferă contrariul și mă înclin în fața ei!

Barratt este excelent în rolul adolescentului care simte pericolul, dar nu are autoritatea să intervină. Rolul său este interiorizat, construit pe priviri și retrageri. Are o chimie foarte drăguță și emoționantă cu Sora Wong în această relație de frați.

Însă elementul care m-a impresionat cel mai mult – și asta se datorează evident și temelor menționate anterior – este acest aspect extrem de emoțional.

Și recunosc că au fost momente în care am vărsat câteva lacrimi. Pur și simplu nu ai cum să rămâi stană de piatră la așa ceva.

Totul gravitează în jurul golului lăsat de pierdere, al neputinței de a accepta moartea și al felului în care trauma nerezolvată se transformă în obsesie.

NOTĂ

O dramă horror executată magistral, unde chinul vizualului grotesc se îmbină cu durerea emoțională.

Filmul e construit nu pentru a șoca, ci pentru a pune spectatorul într-o poziție incomodă, dar umană:

– Poți condamna pe cineva care nu acceptă moartea copilului său?
– Ai reacționa diferit, în aceleași condiții?
– Ce e mai înfricoșător: o fantomă? Sau un adult care nu mai poate funcționa emoțional?

Nu e un horror cu monștri fizici, ci cu monștri interiori. E o poveste despre durerea transformată în monstru.