2 nominalizări la Premiile Oscar.
Blue Moon este filmul care îi aduce din nou în fața noastră pe cineastul Richard Linklater și pe Ethan Hawke.
Hai să vedem despre ce e vorba.
SINOPSIS
Filmul spune povestea unei singure seri din viața legendarului textier Lorenz Hart (Ethan Hawke).
În noaptea premierei musicalului Oklahoma! — spectacolul care avea să redefinească Broadway-ul — Hart se refugiază în barul restaurantului Sardi’s, refuzând să participe la sărbătoarea fostului său partener, Richard Rodgers.
Pe parcursul câtorva ore, poartă discuții cu barmanul, cu un tânăr pianist și cu o studentă de care este îndrăgostit fără speranță, dezvăluind treptat durerile, regretele și geniul unui om rămas în umbra propriului său succes.
EXECUȚIE
Având în vedere cine se află pe scaunul de regie, e lesne de înțeles despre ce fel de film discutăm.
Blue Moon e chintesența filmului lui Linklater, adică regie minimalistă, actorie de nivel colosal și o demonstrație de forță în ceea ce înseamnă dialog.
Mă rog, în cazul de față, Richard Linklater s-a ocupat doar de palierul regizoral, fără să intre și în partea de scriitură.
Linklater, regizorul care și-a construit întreaga carieră pe explorarea timpului și a relațiilor umane, alege această seară crucială pentru a spune totul despre Hart.
Nu vedem succesele lui trecute, nu asistăm la momentele de glorie alături de Rodgers. Suntem aruncați direct în mijlocul declinului, în acea zonă crepusculară dintre ceea ce a fost și ceea ce nu va mai fi niciodată.
Declinul său nu este doar profesional, ci și fizic și emoțional. Alcoolul i-a mâncat trupul și mintea, singurătatea i-a secătuit sufletul, iar incapacitatea de a se adapta la noile vremuri l-a lăsat în urmă.
În timp ce colegii lui de breaslă scriu musicaluri care vor defini o epocă întreagă, Hart bea la bar și vorbește cu un barman care ascultă mai mult decât vorbește. Contrastul este dureros de clar, iar Linklater nu face nimic pentru a-l atenua.
Lorenz Hart este, în viziunea lui Linklater și în interpretarea lui Ethan Hawke, arhetipul artistului blestemat.
Alcoolicul care încă mai poate străluci în replici sclipitoare, depresivul care ascunde sub sarcasm o sensibilitate nemăsurată, singuraticul care tânjește după iubire și știe că nu o va primi niciodată.
Alcoolul este, probabil, cel mai vizibil dintre viciile sale. În această seară, el bea constant, iar fiecare pahar pe care-l ridică la gură este atât o alinare, cât și o condamnare. Băutura îi mai calmează durerile, dar îi adâncește prăpastia.
Așadar, tematic l-am înțeles. Marea mea problemă cu filmul a fost că nu prea l-am înțeles, în sensul că filmul va fi pe gustul americanilor, în special al devoratorilor de Broadway.
Eu, care sunt paralel total cu această zonă, am fost complet paralizat în fața glumelor și bârfelor din acest mediu. Atenție, nu e vorba că nu mi-a plăcut filmul, ci doar că nu l-am perceput așa cum trebuie.
De asemenea, scenariul mi s-a părut scris ca și cum ar fi trebuit să știu cine a fost Lorenz Hart. Aia e, îmi asum incultura din această zonă a artei teatrale.
Discuțiile au un public țintă. Mă repet: nu mai suntem în Before Sunrise, unde discuțiile erau pline de iz filosofic și de substraturi, dar contextul era unul cât se poate de general, căci de sentimentul dragostei ne-am lovit cu toții.
Însă, dacă e să vorbim despre punctul forte al peliculei de față, fără îndoială, acesta este Ethan Hawke, venind cu o prestație nucleară, stratosferică, stelară — folosiți cele mai bombastice atribute și adjective.
Hawke reușește să transmită complexitatea lui Hart fără să cadă în capcana melodramei. Hart este, în mâinile sale, un om real, nu un simbol al artistului blestemat.
Îl vedem uneori sclipitor, alteori patetic, uneori duios, alteori respingător. Exact așa sunt oamenii, exact așa sunt artiștii.
Ceea ce impresionează cel mai mult este felul în care Hawke reușește să facă vizibilă lupta interioară a lui Hart. Vedem în ochii lui momentele în care geniul încă mai luminează, dar și pe cele în care alcoolul și depresia îl copleșesc. Vedem dorința disperată de a fi iubit și teama că nu merită această iubire.
Ba chiar aș îndrăzni să spun, poate cu ceva grade peste prestația lui Timothée Chalamet din Marty Supreme. Dar dacă ar fi să fiu onest, ambii mi se par vrednici de statuetă.
Cinste și respect pentru echipa de machiaj, care a reușit o treabă colosală. La această categorie, filmul chiar merita o nominalizare la Premiile Oscar. Abia îl recunoști pe Ethan Hawke.
Alături de el se află și frumoasa Margaret Qualley, cea care portretizează femeia care i-a luat mințile protagonistului. Joacă o partitură bună, au chimie bună, dar parcă are prea puține minute pentru a ieși în evidență într-o manieră stelară.
NOTĂ
Din punct de vedere al execuției, filmul este extrem de bine realizat… Ceva normal, Linklater nu face filme proaste.
Dar mi s-a părut un film extrem de țintit către publicul de teatru american. Degeaba au fost glume și bârfe despre breasla din Broadway și despre persoanele din anturajul lui Lorenz Hart, că le-am înțeles precum înțeleg fizica cuantică.
Richard Linklater construiește o elegie discretă, aproape tăcută, pentru Lorenz Hart — textierul genial care a dat glas atâtor iubiri, dar nu și-a găsit una pentru el.
Este o meditație asupra trecerii timpului și a felului în care gloria se risipește, asupra viciilor care construiesc și distrug în același timp, asupra iubirilor imposibile care devin, pentru unii, singura formă de iubire posibilă.
E un 7 cinstit, dar acordat și cu părere de rău. Sunt sincer, recunosc când nu pot să înțeleg un film.
