Primetime

Primetime – Debutul în lungmetraj de ficțiune pentru documentaristul Lance Oppenheim.

Hai să vedem care-i treaba în legătură cu acest film mult prea controversat.

SINOPSIS

În SUA, în 2006, jurnalistul și prezentatorul TV Chris Hansen (Robert Pattinson) vrea să revoluționeze jurnalismul de investigație prin controversata emisiune „To Catch a Predator”, care demască, cu operațiuni sub acoperire și camere ascunse, adulți ce încearcă să se întâlnească cu minori prin internet.

Convins că televiziunea poate deveni un instrument de justiție publică, Hansen îmbină tot mai mult misiunea jurnalistică cu dorința de audiențe spectaculoase și notorietate.

Alături de echipa sa: Andie Bender (Merritt Wever) și Dan Plumb (Skyler Gisondo), organizează operațiuni tot mai ambițioase, iar granița dintre demascarea infracțiunilor și exploatarea lor pentru divertisment devine tot mai fragilă.

EXECUȚIE

O spun direct din start, habar nu aveam despre această emisiune și, mai ales, despre acest Chris Hansen.

Lance Oppenheim, un cineast provenit din zona documentarului, demonstrează că stăpânește extraordinar de bine limbajul cinematografic. Numai că, în ciuda măiestriei tehnice, consider că filmul se împiedică tocmai de propriile sale ambiții tematice și dramatice.

Dar hai să începem cu bilele albe, pentru că, oameni buni, sunt câteva departamente care merită toate aplauzele!

În primul rând, din punct de vedere regizoral și vizual, Primetime este o adevărată bijuterie cinematografică!

Lance Oppenheim construiește un melanj extraordinar între documentar și filmul de ficțiune, cu o estetică ce pare desprinsă direct de pe o casetă VHS uzată, găsită prin cine știe ce sertar prăfuit din anul 2006.

Imaginea este granulată, culorile par uneori murdare, suprasaturate sau intenționat deteriorate, iar anumite cadre au acea textură analogică inconfundabilă a televiziunii de acum două decenii.

Avem camere ascunse, monitoare, înregistrări, imagini care par surprinse pe fugă, interviuri și o multitudine de perspective vizuale care transformă experiența într-un soi de documentar contaminat de ficțiune.

În al doilea rând, trebuie să discutăm despre interpretările actoricești, pentru că aici filmul joacă într-o ligă extraordinară.

Iar vârful suprem de lance este, fără doar și poate, Robert Pattinson!

Omul livrează o prestație de proporții galactice, una pe care o consider demnă de nominalizări la cele mai importante premii cinematografice.

Prin interpretarea sa, Chris Hansen devine un individ dominat de contradicții. Este carismatic, dar profund neliniștitor.

Afișează o autoritate aproape intimidantă în fața camerelor, dar în spatele acestora pare măcinat de frustrări, nesiguranță, orgoliu și o nevoie aproape patologică de validare.

Iar Pattinson transmite aceste contradicții prin absolut orice: tonalitatea vocii, gesturile, privirile, expresiile faciale și acele schimbări aproape imperceptibile dintre siguranța de sine și disperare.

Merritt Wever, în rolul producătoarei Andie Bender, este extraordinară prin felul în care transmite pragmatismul, cinismul și presiunea profesională din industria televiziunii.

Personajul său reprezintă aproape perfect mecanismul prin care valorile jurnalistice ajung să fie negociate în funcție de audiență și de interesele comerciale.

Skyler Gisondo? Pff, extraordinar! Un personaj a cărui naivitate inițială intră treptat în conflict cu realitatea mult mai murdară a producției televizate.

Filmul m-a captivat și prin modul în care dezvăluie mecanismele de producție ale emisiunii „To Catch a Predator”: organizarea operațiunilor sub acoperire, pregătirea locuințelor, poziționarea camerelor, colaborarea dintre producători, intermediari și autorități, selectarea subiecților și construirea unui produs care funcționează simultan ca investigație jurnalistică și spectacol TV.

Apare astfel un paradox fascinant: situațiile investigate au implicații reale și grave pentru minori, dar tot ce ajunge la spectator trece prin selecție, regie, montaj și ambalare comercială, transformând realitatea în produs mediatic.

Filmul ridică întrebări legitime despre unde se termină jurnalismul și începe divertismentul, cât cântărește interesul public față de goana după audiență, ce responsabilitate au producătorii pentru consecințele expunerii publice și ce se întâmplă când spectacolul influențează chiar investigația.

Așadar, la nivel micro, logistică, relații profesionale și mecanisme concrete ale producției televizate – Primetime funcționează excelent.

Numai că, odată ce încearcă să extindă aceste observații într-o mare radiografie a societății și a industriei media, entuziasmul meu începe să se diminueze considerabil.

La nivel macro… ce mai aflăm nou?

Și aici ajung la prima mea nemulțumire serioasă.

Pentru că, oricât de ingenioasă ar fi execuția cinematografică, la nivelul marilor sale idei despre mass-media, Primetime nu mi se pare că descoperă cine știe ce Americă.

Da, televiziunea exploatează tragediile umane pentru audiență. Da, oamenii aflați în poziții de putere pot deveni obsedați de succes, notorietate și validare. Da, adevărul poate fi manipulat, ambalat și comercializat. Și da, într-o industrie dominată de interese economice, până și cele mai nobile intenții pot sfârși compromise.

Și aici nu pot să nu mă gândesc la Network (1976), capodopera lui Sidney Lumet. Iar cine a văzut acea capodoperă, ei bine, a cam înțeles tot și definitiv despre această industrie.

Însă cea mai mare problemă a filmului, cel puțin din punctul meu de vedere, este chiar portretizarea protagonistului. Cu ce anume ar fi trebuit să fiu atât de zguduit în legătură cu Chris Hansen? Că este un individ măcinat de orgolii, frustrări, obsesii profesionale și comportamente discutabile?

Ăăăm… nu sunt acestea niște metehne pe care le întâlnim frecvent în lumea vedetelor de televiziune, unde audiența și notorietatea devin aproape religii?

Evident, nu îi justific greșelile și nici nu susțin că ar trebui trecut cu vederea comportamentul său, însă mi se pare că Primetime comite o eroare mult mai interesantă: reduce o întreagă patologie mediatică la figura unui singur „monstru”, lăsând prea mult în umbră responsabilitatea conducerii NBC și a milioanelor de telespectatori care consumau spectacolul cu punga de popcorn în brațe.

Filmul pare atât de preocupat să-l deconstruiască pe Hansen până la os, încât uită să pună oglinda în fața întregului sistem care l-a creat, l-a promovat și l-a transformat într-un fenomen mediatic, iar mie, să-mi fie cu iertare, această presupusă demascare nu mi-a oferit cine știe ce revelații apocaliptice.

NOTĂ

Lance Oppenheim livrează o regie fabuloasă, un melanj delicios între documentar și ficțiune, o estetică VHS extraordinară și o distribuție de proporții galactice, în frunte cu un Robert Pattinson demn de toate nominalizările posibile.

Numai că, dincolo de această măiestrie cinematografică, scenariul mi s-a părut mult prea preocupat să dramatizeze și să demonizeze un singur individ, în loc să exploreze cu adevărat mecanismele întregului sistem mediatic care a creat această nebunie.

Mi-a plăcut enorm să descopăr culisele televiziunii la nivel micro, însă marile revelații despre goana după audiență și degradarea jurnalismului nu mi-au oferit nimic cu adevărat surprinzător.