În pregătirea festivalului Les Films de Cannes a Bucarest și, mai ales, pentru vizionarea filmului Possible Love, am zis că e timpul să-mi rup ața în materie de Lee Chang-dong.
Burning este filmul despre care discutăm!
SINOPSIS
Lee Jong-su (Yoo Ah-in), un tânăr sud-coreean cu aspirații literare, își câștigă existența din slujbe ocazionale, în timp ce încearcă să își găsească un rost într-o societate marcată de inegalități economice și sociale. Viața sa monotonă capătă o direcție neașteptată atunci când o reîntâlnește pe Shin Hae-mi (Jeon Jong-seo), o fostă vecină din copilărie, cu care începe să dezvolte o relație tot mai apropiată.
Înainte de a pleca într-o călătorie în Africa, Hae-mi îl roagă pe Jong-su să aibă grijă de pisica ei, oferindu-i acces în apartamentul ei. La întoarcere, tânăra îl prezintă pe Ben (Steven Yeun), un bărbat misterios, extrem de bogat și carismatic, pe care l-a cunoscut în timpul călătoriei. Apariția acestuia tulbură echilibrul fragil dintre cei doi, iar Jong-su începe să manifeste o combinație de gelozie, fascinație și suspiciune față de noul lor prieten.
În ciuda comportamentului său relaxat și a existenței aparent lipsite de griji, Ben ascunde o latură enigmatică, iar o mărturisire neobișnuită despre unul dintre hobby-urile sale trezește în Jong-su numeroase semne de întrebare.
EXECUȚIE
Când Burning a avut premiera la Cannes în 2018, a provocat un adevărat cutremur în rândul criticilor, obținând cel mai mare punctaj din istoria grilei Screen International de până atunci (3,8 din 4, depășind Toni Erdmann).
Și totuși, pe merit? Din punctul meu de vedere, da!
Nu punctul forte, ci adevărata apoteoză a filmului o reprezintă scenariul magistral! Fără nicio exagerare, paginile pe care a fost scrisă această poveste ar merita înrămate în platină și expuse într-un muzeu al cinematografiei.
Atât de inteligentă, rafinată și minuțios construită mi se pare scriitura lui Burning.
Iar ceea ce mi se pare cu adevărat uluitor este multitudinea de nuanțe și interpretări pe care le permite povestea.
Burning poate fi privit fără probleme atât ca o dramă existențială despre singurătate, alienare și căutarea unui sens în viață, cât și ca un thriller psihologic plin de enigme, suspiciuni și întrebări care îți macină creierul.
Iar ceea ce mi se pare absolut fascinant este că toate piesele acestui puzzle pot conduce către două tablouri complet diferite ca structură, dar la fel de coerente și plauzibile în semnificație.
Practic, aceeași poveste poate căpăta sensuri radical diferite în funcție de perspectiva din care alegi să o privești, fără ca vreuna dintre interpretări să o anuleze neapărat pe cealaltă.
Și aici intervine meritul dialogului scris fabulos, încărcat de subtilități, ambiguități și semnificații care pot transforma până și cele mai banale conversații în adevărate exerciții de interpretare.
Mă rog, asta dacă îți dorești să le cauți și să le atribui asemenea sensuri, fiindcă nu cred că filmul îți impune obligația de a descifra fiecare replică de parcă ai susține examenul vieții la filosofie ancestrală și metafizică spirituală.
Mai mult, filmul funcționează și ca un comentariu social extrem de inteligent despre inegalitățile de clasă, frustrările tinerei generații și prăpastia dintre cei care par să aibă absolut totul și cei care abia reușesc să își găsească un rost în lume.
Iar frumusețea acestei dimensiuni constă în faptul că Lee Chang-dong nu simte nevoia să ne țină cine știe ce discursuri moralizatoare despre bogăție, sărăcie sau nedreptate socială.
Și aici trebuie să aplaudăm interpretările actoricești absolut fabuloase! Yoo Ah-in construiește un Jong-su măcinat de nesiguranță, frustrare și o neputință aproape existențială. Este băiatul simplu, timid, mai mototol de la țară, în timp ce Steven Yeun oferă un Ben delicios de enigmatic, un individ care emană eleganță, superioritate și un calm aproape sfidător.
Practic, unul pare să ducă în spate toate grijile lumii, în timp ce celălalt trăiește de parcă problemele omenești ar fi niște simple curiozități. Ei reprezintă adevărata oglindă a claselor sociale.
Iar între ei se află Hae-mi, interpretată extraordinar de Jeon Jong-seo, o tânără vulnerabilă, visătoare și profund dornică să fie văzută, ascultată și înțeleasă.
Însă, din punctul meu de vedere, toată această temă a fost dezvoltată cu mult mai bine în Parasite, și ce coincidență, fix anul următor avea să fie lansat.
Prima parte a filmului este axată în principal pe dimensiunea dramatică, iar ritmul acestui segment este unul foarte lent, aproape contemplativ. Însă, sincer, nu am perceput acest lucru ca pe un mare impediment.
Din contră, am înțeles foarte bine intenția lui Lee Chang-dong de a construi minuțios personajele, relațiile dintre ele și universul social în care își duc existența.
Iar în a doua parte, filmul își schimbă treptat registrul și pășește pe teritoriul thrillerului psihologic, unde atmosfera devine din ce în ce mai apăsătoare, misterioasă și, pe alocuri, de-a dreptul sufocantă. Și aici începe adevărata nebunie!
Ajungi să te întrebi aproape non-stop: „Băi, până la urmă, care-i treaba cu Ben? Ce învârte individul ăsta? Este sau nu vreun psihopat care ascunde cine știe ce monstruozități? Sau este doar un bogătan excentric, cu durere-n pix de restul lumii, asupra căruia proiectăm niște suspiciuni complet nefondate?”
Cât despre final, abordarea mi se pare foarte interesantă. Pur și simplu, nici acum nu-mi dau seama dacă a fost sau nu real, având în vedere că în acele minute este fix singurul moment în care Lee Chang-dong își încalcă regula regizorală și nu mai privim prin perspectiva lui Jong-su.
Din punct de vedere vizual, Burning este o adevărată bijuterie cinematografică! Imaginea este superbă, absolut superbă! Compoziția cadrelor, paleta cromatică și utilizarea luminii naturale se îmbină într-o poezie vizuală de o eleganță extraordinară.
Iar secvențele desfășurate pe câmpurile întinse, în lumina caldă a asfințitului, sunt de-a dreptul magistrale, adevărate tablouri.
La fel de mult mi-a plăcut și coloana sonoră, utilizată cu o inteligență remarcabilă. Foarte faine schimbările de registru: când melancolică, când generatoare de suspans.
NOTĂ
Fără îndoială, Burning reprezintă unul dintre vârfurile de lance ale Noului Val Coreean, o demonstrație magistrală de scriitură, regie și inteligență cinematografică.
Iar din punctul meu de vedere, este o adevărată nedreptate faptul că pelicula a plecat cu mâna goală de la premiile juriului competiției oficiale de la Cannes, în 2018.
Pe scurt, un thriller despre care nu ești niciodată sigur că este un thriller și o dramă despre care nu ești niciodată sigur că este doar o dramă.
Un film care îți oferă o multitudine de întrebări, dar aproape nicio certitudine, iar poate singurul lucru de care ești sigur este faptul că ești 100% de acord cu protagonistul care spune că „Viața e plină de enigme!”.
