Mare fraier am fost că am tot amânat acest film.
The Last Samurai regizat și scris de Edward Zwick, cu Tom Cruise în rol principal.
SINOPSIS
The Last Samurai urmărește povestea căpitanului Nathan Algren (Tom Cruise), un fost soldat american traumatizat de experiențele războaielor purtate împotriva populațiilor indigene din America.
Ajuns în Japonia la sfârșitul secolului al XIX-lea, Algren este angajat să instruiască noua armată imperială, aflată în plin proces de modernizare.
În urma unei confruntări cu samuraii conduși de Katsumoto (Ken Watanabe), Algren este capturat și dus într-un sat izolat, unde ajunge să cunoască îndeaproape cultura, disciplina și codul de onoare al acestora.
Treptat, fostul soldat începe să-și pună la îndoială propriile convingeri și să se apropie de oamenii pe care fusese trimis să-i distrugă.
EXECUȚIE
Așa cum reiese din premisă, este cam aceeași poveste întâlnită în Avatar, Dances with Wolves, Lawrence of Arabia sau Princess Mononoke.
Este un lucru rău? Putem spune doar că nu este originală. Dar, în același timp, este un film care își respectă corect și cinstit această rețetă, iar rezultatul mi s-a părut foarte bun.
Această structură funcționează mereu pentru că atinge ceva profund uman: nevoia de apartenență.
Ne dorim să credem că există un loc unde suntem înțeleși, unde valorile noastre sunt celebrate, unde putem fi mai buni decât am fost vreodată.
Am tot citit critici despre cum filmul aduce în prim-plan clișeul în care bărbatul alb devine marele salvator al acelui regat.
Sunt adeptul criticilor obiective și al dezbaterilor, dar să aduci în discuție o asemenea critică înseamnă că ai văzut filmul la radio.
N-ai cum să spui asta, din moment ce fix Algren este capturat de un batalion de șmecheri în care lider este Katsumoto, interpretat de Ken Watanabe, și poate mâna lui dreaptă este Ujio, jucat de FUCKING EPOCALUL Hiroyuki Sanada.
Dacă nici Hiroyuki Sanada nu mai este șmecher mafiot, atunci nu știu cine mai este.
Katsumoto îi arată o altă cale de a trăi – o viață guvernată de onoare, disciplină și loialitate. Îi oferă un sens într-o lume în care sensul lipsise cu desăvârșire.
Algren nu este un Mesia care coboară printre sălbatici să le aducă civilizație; este un om pierdut care găsește un nou început într-o cultură pe care fusese trimis să o distrugă.
Practic și teoretic, The Last Samurai este o poveste care vorbește despre ciocnirea dintre două civilizații. Ba mai mult, nu este o ciocnire doar între personajele din film, ci și între noi, spectatorii, și o lume străină.
Este logic că un european este total diferit față de un asiatic în materie de cultură, tradiție, viață, educație și așa mai departe.
Prin intermediul lui Algren, noi suntem și noi aruncați în această lume străină. La fel ca el, la început nu înțelegem nimic: ritualurile, limba, codurile de conduită, relațiile dintre personaje. La fel ca el, suntem dezorientați și, poate, chiar respingători.
Dar, pe măsură ce Algren începe să înțeleagă, și noi începem să înțelegem. Începem să vedem frumusețea din spatele ritualurilor, profunzimea din spatele tăcerii, onoarea din spatele sacrificiului.
Nu mai suntem doar spectatori; devenim, într-un fel, participanți la această călătorie de descoperire.
Mi s-a părut uluitor cum oamenii lui Katsumoto vedeau altfel moartea, cum toată disciplina lor era una de fier, iar perfecțiunea se ducea la un nivel aproape divin, onoarea și respectul față de superiori.
Pentru samuraii lui Katsumoto, moartea nu este un sfârșit; este o culminare.
Este momentul în care o viață trăită cu onoare își găsește sensul suprem. Nu se tem de moarte pentru că au trăit deja așa cum au trebuit. Fiecare acțiune, fiecare cuvânt, fiecare gând este o pregătire pentru acest moment final.
Samuraii nu fac nimic la întâmplare. Fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare cuvânt este supus unui control riguros.
Această disciplină este vizibilă în fiecare scenă: în modul în care samuraii își leagă armura, în felul în care își țin sabia, în mișcările lor precise și economice. Nu există loc pentru neglijență, pentru că neglijența este o formă de lipsă de respect.
Onoarea este, poate, cea mai importantă valoare a samurailor. Nu este doar o chestiune de mândrie personală; este o chestiune de identitate. Un samurai fără onoare nu este un samurai. Onoarea este ceea ce îi definește, ceea ce îi leagă între ei și ceea ce le dă un sens vieții.
Așadar, într-o lume în care individualismul este regele și în care moartea este un subiect tabu, samuraii ne oferă o alternativă: o viață trăită cu disciplină, onoare și un sens profund al comunității.
Am scris atâta până acum și nu am vorbit nimic despre acțiune și departamentul tehnic.
Fiecare mișcare cu sabia, fiecare săgeată trasă, fiecare schimb de focuri a fost repetat ca un dans, crescând treptat în viteză pentru ca actorii să se simtă în siguranță, dar să pară mortali.
Tom Cruise, obsedat de realism, a refuzat să fie dublat în scenele de luptă cu săbiile și a mânuit singur armele, antrenându-se luni de zile pentru a părea convingător.
Iar efortul său a dus și la un moment aproape tragic: într-o scenă cu Hiroyuki Sanada (Ujio), o defecțiune tehnică a unui cal mecanic l-a pus pe Sanada în situația de a-l lovi pe Cruise în gât cu o sabie adevărată, fiind salvat doar de reflexele sale de arte marțiale.
Peste 900 de figuranți japonezi care știau arte marțiale au fost aduși într-un mic oraș din Noua Zeelandă pentru scenele de luptă, antrenându-se timp de zece zile pe un teren de rugby pentru bătălia finală.
Designerul de costume și echipa sa de 80 de oameni au creat peste 250 de seturi de armură de samurai, uniforme militare și costume tradiționale, toate realizate cu o acuratețe istorică remarcabilă.
Deci ce să mai vorbim, filmul este o demonstrație de forță majoră. Și mare atenție, acțiunea nu este în reprize mari, este livrată pe principiul „puțin, dar epic”, iar totul este acompaniat de coloana sonoră orchestrată de Hans Zimmer.
Actoria este demențială.
Ken Watanabe este inima și coloana vertebrală a întregii povești. Katsumoto nu este doar un lider de război; este un filosof, un tată îndurerat, un prieten și, în cele din urmă, un om care își acceptă moartea cu o demnitate aproape supraomenească.
El reușește să transmită toate aceste dimensiuni fără să ridice niciodată vocea. Privirea lui spune mai mult decât orice replică.
Dacă Watanabe este inima, Hiroyuki Sanada este focul filmului.
Ujio este personajul care nu se lasă îmblânzit, care îl disprețuiește pe Algren până în ultimele momente. Sanada aduce o intensitate aproape animalică în fiecare scenă. Nu trebuie să spună multe; prezența lui este suficientă. Te uiți puțin în ochii lui și înțelegi totul.
Cât despre Tom Cruise, acesta este unul dintre rolurile cu care a dat palmă cârcotașilor care tot comentează că nu este vreun mare actor și că este același personaj de acțiune în fiecare film.
Algren este un om mort în viață, un alcoolic bântuit de crimele sale. Cruise nu încearcă să fie simpatic; încearcă să fie real. Când începe să vorbească japoneza, când își ține sabia altfel, când se apleacă în fața lui Katsumoto – toate acestea sunt gesturi mici, dar ele spun povestea unui om care se reconstruiește din temelii.
NOTĂ
O meditație despre onoare, sacrificiu și despre cum un om poate găsi un sens într-o lume care și-a pierdut busola.
Este un film despre ciocnirea dintre două civilizații, dar și despre cum această ciocnire poate deveni o punte, dacă ești dispus să treci dincolo de propriile tale prejudecăți.
Da, mă repet, formula este arhicunoscută și răsuflată, dar atâta timp cât onorezi și respecți rețeta așa cum trebuie, nu văd unde este problema.
Foarte bine a spus Nolan într-un interviu: faptul că reușești să recunoști anumite mecanisme dintr-un film nu-l face automat un film slab.
Pentru mine, The Last Samurai a fost un spectacol ca la carte, așa că nu-mi rămâne decât să-i acord un 9 cinstit.
