După lungi amânări absurde, în sfârșit mi-am încărcat bateriile la maxim și am intrat în lumea lui Andrzej Żuławski.
Și ce film mai bun decât Possession.
SINOPSIS
Possession urmărește povestea lui Mark (Sam Neill), un agent secret care se întoarce la Berlin după o misiune îndelungată și descoperă că soția sa, Anna (Isabelle Adjani), dorește să divorțeze.
Pe măsură ce încearcă să afle motivele destrămării căsniciei lor, Mark descoperă că Anna ascunde un comportament tot mai bizar și o serie de secrete tulburătoare.
Obsesia lui de a afla adevărul îl conduce într-o spirală a geloziei, paranoiei și violenței, în timp ce granița dintre realitate și coșmar începe să se destrame.
EXECUȚIE
Ce mai tura-vura, filmul este o capodoperă. Și ce mai trebuie subliniat este că este un film care încorporează o mulțime de genuri și sub-genuri într-o manieră extrem de armonioasă.
La suprafață este un horror psihologic, însă, pe măsură ce povestea avansează, filmul împrumută elemente de body horror, thriller, dramă conjugală, film psihologic, suprarealism și chiar erotism.
Să o luăm pe rând.
Filmul este, în esență, o radiografie brutală a divorțului, o explorare a felului în care doi oameni care s-au iubit pot ajunge să se distrugă reciproc, până la a deveni monștri unul pentru celălalt.
Certurile dintre Mark și Anna, scenele de violență verbală și fizică, disperarea și confuzia lor sunt dintr-o altă categorie. Nu sunt cele clasice dintr-o poveste de tipul Kramer vs. Kramer sau A Marriage Story, ci o adevărată apocalipsă conjugală.
Tot ceea ce personajele refuză să exprime prin cuvinte explodează prin gesturi, violență și imagini grotești.
Iar în cele din urmă apar și amanții, aceștia fiind dorințele lor nehrănite, variantele absolute pe care și le doreau de la partenerii lor.
Sunt manifestări ale golului. Mark și Anna își proiectează asupra lor toate dorințele neîmplinite, toate așteptările neîndeplinite, toate frustrările acumulate de-a lungul anilor.
Amanții Heinrich și Helen sunt, în esență, monștrii lor interiori, acele voci care șoptesc „ce ar fi fost dacă…”.
Heinrich, amantul Anei, este tot ceea ce Mark nu este. Este calm, controlat, rațional. Nu țipă, nu se agită, nu recurge la violență. În fața lui, Anna pare să găsească o pace pe care nu a găsit-o niciodată alături de Mark.
Helen, dublura Anei, este tot ceea ce Anna nu este sau, mai degrabă, tot ceea ce Mark și-a dorit ca Anna să fie. Este mai stabilă, mai blândă, mai capabilă să ofere iubirea pe care Mark o caută. Când Mark o întâlnește pe Helen, pare să găsească în sfârșit ceea ce a căutat toată viața.
Iar mai apoi apare monstrul, elementul horror și al eroticului grotesc, și mai ales punctul filmului în care realizezi: „Bă, cum pana mea mai interpretez de acum întregul film?”
Carlo Rambaldi, maestrul efectelor speciale care a lucrat și la Alien și E.T., a creat un monstru care nu seamănă cu nimic altceva văzut pe ecran, o creatură care pare să fie atât un simbol al dorinței reprimate, cât și o manifestare fizică a nebuniei Anei.
Și acum vine întrebarea: băi, e reală sau nu creatura? Tocmai că toată lumea o vede fizic, atât personajele, cât și noi, privitorii.
Cred că monstrul poate exista simultan în două planuri: unul literal și unul simbolic.
În logica internă a filmului, este cât se poate de reală, însă, la nivel metaforic, reprezintă materializarea tuturor traumelor, frustrărilor și dorințelor reprimate care au distrus relația dintre Mark și Anna, ca să nu mai zic de scenele erotice grotești dintre Anna și dihanie.
Și chiar și așa, din toate cele întâmplate, pe plan uman, câte dintre întâmplări au fost reale? Câte dintre personajele secundare sau terțiare au fost reale?
Pe măsură ce povestea înaintează, granița dintre realitate, halucinație și simbolism devine tot mai fragilă, până în punctul în care nu se mai poate separa cu certitudine ceea ce este obiectiv de ceea ce aparține universului interior al personajelor.
Este clar că vorbim despre o structură care are nevoie de analize complexe și explicate care să dureze ore întregi pentru a înțelege pe deplin construcția acestui univers format de Żuławski.
Regia lui Żuławski este plină de simbolism vizual.
Zidul Berlinului, care desparte Estul de Vest, este o metaforă a separării dintre Mark și Anna. Apartamentul secret al Anei, situat cât mai aproape posibil de Zid, este un spațiu lugubru, limitat, claustrofob, de parcă ar fi un lagăr.
Camera este excitată în continuu de mișcare, urmărește obsesiv personajele și amplifică permanent senzația de dezechilibru și sufocare.
De asemenea, există extrem de multe scene care durează câteva minute fără nicio tăietură, tehnica plan-secvență, iar aici, acest artificiu tehnico-regizoral ne ajută să fim într-o constantă prezență a personajelor.
Și bineînțeles, nu aveam cum să nu discut despre actorie.
Sam Neill este calmul care precede și urmează haosului. Mark este un personaj la fel de complex ca Anna, un bărbat care încearcă disperat să controleze o situație care îi scapă complet de sub control.
Neill joacă această disperare cu o intensitate tăcută, lăsând să se vadă fisurile din armura sa de spion calm și calculat. Dar și când începe să erupă vulcanul psihic… Vai de el.
Cât despre Isabelle Adjani, fără îndoială vorbim despre una dintre cele mai impresionante performanțe actoricești pe care le-a oferit vreodată cinematografia.
Reușește să livreze o partitură care, pur și simplu, este inumană. Este un rol dus până la limitele fizice și psihice, iar intensitatea pe care o emană este de-a dreptul înfricoșătoare.
Cu tot respectul pentru Andrzej Żuławski, dar am impresia că, și dacă ar mai fi adus încă zece dintre cei mai mari regizori din istoria cinemaului pe platou, tot nu ar fi putut „regiza” pe deplin un asemenea moment.
Aș zice că este genul de moment în care regizorul doar îi spune actorului: „Doar scoate fiara din tine, atât.”
Iar scena aceea din metroul subteran… Doamne ferește, este ceva de arhivă.
Ca să nu mai zic că aceasta face un dublu rol, dar mai departe nu zic nimic deoarece face parte din șmecheriile peliculei.
NOTĂ
Este clar un film care necesită mai multe revizionări pentru a înțelege pe deplin întregul fir dramaturgic. Recunosc, încă sunt multe chichițe, simboluri și straturi narative pe care nu le-am putut descifra.
Este horror, dramă conjugală, thriller psihologic, body horror, film suprarealist și eseu despre iubire, obsesie și autodistrugere, toate coexistând într-un echilibru aproape miraculos.
Andrzej Żuławski demonstrează cu măiestrie că genul horror poate fi folosit nu doar pentru a speria, ci și pentru a explora cele mai întunecate colțuri ale psihicului uman.
Și apropo, nu există niciun jump scare aici.
Dacă nu-mi dădea cu virgulă pe anumite paliere, i-aș fi dat nota supremă. Dar mă repet, filmul este o capodoperă.
