Nicolas Winding Refn este regizorul filmului Her Private Hell.
În cazul în care vă este cunoscut acest nume de cineast, ei bine, poate vă este cunoscut hitul cinematografic Drive, cu Ryan Gosling în rol principal.
SINOPSIS
Elle (Sophie Thatcher) trăiește într-un oraș învăluit într-o ceață misterioasă, un loc care pare suspendat între realitate și coșmar.
Este fiica celebrului regizor Johnny Thunders (Dougray Scott), un bărbat care își proiectează asupra ei toate frustrările și dezamăgirile pe care le are cu propria persoană.
Relația ei cu Dominique (Havana Rose Liu), fosta iubită care i-a devenit acum mamă vitregă, este la fel de încărcată și tensionată.
Ceața care acoperă orașul nu este doar un fenomen natural. Ea pare să aducă cu sine un ucigaș în serie fantomatic, cunoscut sub numele de „Omul de Piele”, un criminal brutal care poartă mănuși împodobite cu diamante.
EXECUȚIE
Câteodată dau de niște filme care îmi lasă o ciudată stare de confuzie și nedumerire. Băi, fie sunt mega incult, fie filmul ăsta este cu adevărat un exercițiu elitist total nereușit.
Se simte de la o poștă că filmul împrumută din estetica și parfumul lui David Lynch, însă cu mare părere de rău față de Winding Refn, nu toți reușesc să fie David Lynch.
Totuși, sunt câteva aspecte pozitive obiectiv vorbind, nu au cum să treacă neobservate.
În primul rând, vizualul este impresionant. Chiar dacă povestea este abstractă și polarizantă, frumusețea sa vizuală este incontestabilă.
Orașul în care se petrece acțiunea este un amestec între Blade Runner și un vis febril – zgârie-nori care se înalță ca niște portaluri către subconștient, străzi învăluite într-o ceață permanentă și o paletă cromatică dominată de roz, mov și albastru neon.
Este o lume în care fiecare cadru pare o pictură artificială, dar hipnotică, excesivă și parcă lipsită de control. Lumina, umbrele, culorile – toate sunt acolo pentru a te face să simți disconfortul, alienarea și frumusețea tulburătoare a acestei lumi.
Vizualul este completat de coloana sonoră a lui Pino Donaggio, compozitorul italian cunoscut pentru colaborările cu Brian De Palma și Dario Argento.
Muzica sa orchestrală și melancolică evocă atmosfera thrillerelor celebre și completează perfect estetica vizuală. Însă din păcate, frumusețea tehnică nu poate acoperi golurile scenaristice și regizorale ale filmului.
Ce să zic? Filmul este un haos total lipsit de coerență.
Her Private Hell este un film care pare să se lupte cu propria sa identitate – vrea să fie un thriller SF, o dramă psihologică, un basm gotic și un comentariu social, dar nu reușește să fie pe deplin niciunul dintre ele.
Firele narative sunt introduse, apoi abandonate, acestea neavând continuitate.
Personajele apar și dispar fără să lase o amprentă reală. Iar legătura dintre ele este atât de vagă încât, pentru o bună parte a filmului, nu știi ce anume urmărești sau de ce ar trebui să îți pese.
Personajele vorbesc într-un limbaj criptic, plin de metafore și enigme care par să ascundă un sens profund, dar care, de fapt, nu ascund nimic. Sau poate, mă repet, nu am putut să-l deslușesc.
Exemplu de dialog:
– Hans Christian Andersen.
– Nu prea ascult muzică europeană.
Ce-a vrut să transmită autorul… Nu știu.
Ritmul este extrem de lent, dar asta nu e o problemă. Marea bubă este că e mult prea haotic și obositor, încât nu au găsit ceva cu care să mă țină captivat.
Că filmele lui David Lynch bubuie de suprarealism obscur, mister și multe elemente ce țin de prăjeală artistică, dar măcar au acele scântei care te țin la marginea scaunului.
Din punct de vedere tematic, filmul e interesant, însă nu pot spune că am înțeles pe deplin ce-a vrut să spună.
Să fie o meditație asupra propriei sale mortalități, asupra relației cu arta și asupra felului în care moartea poate aduce o nouă perspectivă asupra vieții?
De asemenea, pare-se că aduce în discuție și relații toxice parentale.
De exemplu, Elle și Johnny Thunders – Elle este fiica unui regizor celebru și distant, un bărbat care vede în ea tot ceea ce urăște la el însuși. Relația lor este construită pe iubire și respingere, pe căutarea disperată a aprobării și pe manipulare.
NOTĂ
Her Private Hell este, în cele din urmă, un film care se îneacă în propriul său exces.
Vizualul este uluitor, iar atmosfera este hipnotică, dar acestea nu sunt suficiente pentru a salva o poveste care se pierde în ceața propriei sale incoerențe. Personajele sunt goale, dialogul este criptic, iar regia pare să se parodizeze pe sine.
Nu m-am legat de actorie, distribuția e plină de actori super mega talentați, însă e genul de scenariu care nu prea are cum să scoată la înălțime sclipirile unui actor, având în vedere ambiguitatea executată.
Ce să zic… David Lynch se zvârcolește în mormânt când vede ce-a ieșit.
Pentru mine, a fost un adevărat chin plin de elitism superficial. Dar asta nu înseamnă că am dreptate. Cel mai probabil, am și furat curent și pur și simplu sunt incult că nu am putut să percutez la așa ceva.
