Pentru provocarea lunară, prietenul de la Cinemagie m-a trimis la ski.
Mai exact, mi-a servit un Eddie the Eagle.
SINOPSIS
Eddie the Eagle urmărește povestea lui Michael Eddie Edwards (Taron Egerton), un tânăr britanic visător, încăpățânat și extrem de determinat să ajungă la Jocurile Olimpice.
Deși nu are fizicul ideal, resursele necesare sau susținerea celor din jur, Eddie refuză să accepte ideea că visul său este imposibil.
Pentru el, participarea la Olimpiadă nu este doar o ambiție sportivă, ci o formă de a demonstra că un om obișnuit poate ajunge extraordinar prin muncă, curaj și nebunie frumoasă.
În această aventură apare Bronson Peary (Hugh Jackman), un fost sportiv talentat, dar marcat de propriile eșecuri și dezamăgiri.
EXECUȚIE
Filmul este inspirat din fapte reale. Mai exact, așa cum reiese evident și din premisă, vorbim despre povestea lui Michael Edwards, cel care a ajuns la Jocurile Olimpice de iarnă de la Calgary 1988, reprezentând Marea Britanie la sărituri cu schiurile.
În anul 1988 a devenit primul concurent din 1928 care a reprezentat Marea Britanie în proba olimpică de sărituri cu schiurile, terminând ultimul cu sărituri de 70 de metri și 90 de metri lungime.
Iar acum că v-am oferit contextul complet și real, să ne întoarcem la film.
Eddie the Eagle este, în esență, un film despre demnitatea eșecului. Într-o lume obsedată de câștigători, recorduri, podiumuri și medalii, filmul vine și spune că uneori victoria nu stă în rezultat, ci în curajul de a participa.
Eddie nu devine important pentru că îi bate pe ceilalți, ci pentru că sare atunci când toți sunt convinși că nu are ce căuta acolo.
Dulceața filmului vine tocmai din faptul că Eddie reprezintă acel tip de sportiv care se bucură că este acolo. Nu intră în competiție cu aroganța celui care vrea să cucerească lumea, ci cu uimirea sinceră a omului care știe că a ajuns într-un loc la care alții nici măcar nu i-ar fi dat dreptul să viseze.
Eddie nu trăiește Olimpiada ca pe o simplă cursă pentru medalie, ci ca pe o experiență totală, aproape miraculoasă. El știe să trăiască momentul. Știe să se bucure de rampă, de public, de atmosferă, de faptul că numele lui este acolo, lângă numele unor sportivi uriași.
Pentru el, simpla prezență la Jocurile Olimpice este deja o victorie. Iar din păcate, acest sentiment este un lucru rar întâlnit în mentalitățile sportivilor din ziua de azi.
Trăim într-o lume care îi glorifică pe câștigători și îi uită rapid pe cei care termină în afara primelor locuri, de parcă simplul fapt de a ajunge acolo nu ar fi, în sine, o performanță uriașă.
Chiar dacă iei ultimul loc, oricât de ciudat ar suna, tot este de-a dreptul uluitor faptul că, dintre sute de mii de oameni care practică acel sport, tu ai ajuns să concurezi printre cei mai buni treizeci de pe planetă.
Aici stă aura lui Eddie. El nu se raportează la Olimpiadă ca la o scenă pe care trebuie să o cucerească, ci ca la un vis pe care a reușit să-l atingă.
Pentru el, simplul fapt că se află acolo este deja o formă de izbândă, mai ales când te gândești la toate piedicile care i-au stat în cale: un sistem sportiv care nu l-a luat în serios, o familie modestă, resurse limitate și oameni care, în loc să-i ofere o mână de ajutor, au preferat să-l trateze ca pe o glumă ambulantă.
Actoria se prezintă foarte bine.
Taron Egerton joacă sincer, cald, vulnerabil și extrem de uman. Prin interpretarea lui, reușești să-i simți frica, rușinea, entuziasmul, dar mai ales bucuria sinceră de a fi acolo.
Bronson Peary este mentorul clasic, cinic, obosit, trecut prin eșecuri și dezamăgiri, omul care a avut cândva talent, dar și-a pierdut direcția. Și da, Hugh Jackman îl joacă foarte bine, mă rog, nu că ar fi vreo mare surpriză.
Și totuși, există câteva aspecte care nu mi-au plăcut.
În primul rând, mi s-a părut că povestea este mult prea înflorită pe alocuri, dusă într-o zonă aproape absurdă în raport cu realitatea.
Totuși, nu poți ajunge la Jocurile Olimpice și să fii prezentat ca și cum abia ai descoperit sportul, disciplina sau coordonarea fizică. În realitate, Eddie a fost un sportiv bun, cu performanțe bunicică și care cunoștea cam tot abecedarul acestui sport de iarnă.
Da, Eddie a fost un outsider. Da, nu a fost campionul clasic. Da, a fost privit ca o ciudățenie simpatică a Olimpiadei. Dar între a fi outsider și a fi complet incapabil există o diferență destul de mare.
În al doilea rând, ceea ce m-a scos rău din minți a fost colorizarea. Sunt foarte multe momente în care filmul nu arată deloc natural, de parcă cineva a tras de filtre până a uitat că acțiunea se petrece, totuși, într-un peisaj de iarnă.
Zăpada, care ar fi trebuit să fie rece, curată și tăioasă vizual, ajunge în anumite cadre să bată într-un galben-portocaliu atât de ciudat, încât zici că echipele sportive n-au mai folosit toaletele și s-au eliberat direct pe pârtie.
NOTĂ
Eddie the Eagle este un film cald, dulce, luminos și extrem de simpatic, genul acela de film care nu-și propune să reinventeze roata de la căruță, dar în același timp respectă cu sfințenie o rețetă clasică care, la finalul zilei, funcționează foarte bine.
Nu este o capodoperă și nici nu încearcă să fie. Asta e clar.
Este, în schimb, o poveste spusă cu suflet despre un om care a refuzat să accepte verdictul celor din jur și care a înțeles că uneori cea mai mare victorie nu este medalia, ci simplul fapt că ai ajuns acolo unde nimeni nu credea că vei ajunge.
