O nominalizare la Premiile Oscar.
Den stygge stesøsteren sau The Ugly Stepsister este o reinterpretare a celebrului basm Cenușăreasa. O reinterpretare în stilul body-horror.
SINOPSIS
Într-un regat în care frumusețea este aproape o monedă socială, Elvira (Lea Myren) trăiește constant în umbra surorii sale vitrege, Agnes — varianta acestei povești pentru Cenușăreasa (Thea Sofie Loch Næss), admirată de toți pentru farmecul și grația ei.
Când prințul Julian (Isac Calmroth) anunță organizarea unui bal în urma căruia își va alege viitoarea soție, Elvira vede în acest eveniment șansa de a-și schimba destinul.
Hotărâtă să nu mai rămână „sora cea urâtă”, tânăra începe să facă eforturi tot mai disperate pentru a se conforma standardelor de frumusețe impuse de societate și de propria familie, în special de mama ei ambițioasă, Rebekka (Ane Dahl Torp). Pe măsură ce presiunea crește, dorința de a fi acceptată și admirată o împinge spre decizii radicale.
EXECUȚIE
Departe de a fi malițios, dar e un film care a mers pe principiul: ce face omul, face și maimuța. Și aici mă refer că a venit imediat după succesul furibund al filmului The Substance, dar și după aprecierile pentru The Last Showgirl.
Și da, și acesta abordează fix același subiect.
Atenție! Nu vreau să fiu înțeles greșit — din păcate, este de mare actualitate, dar în același timp îmi displace foarte mult când o vacă este mulsă în exces.
Realist vorbind, aș putea să dau copy-paste la fraze întregi din ce-am scris la The Substance, că-i aceeași discuție. Dar zic să mă strădui să scriu și ceva aici.
Filmul ne confruntă cu întrebări incomode: cât de departe am merge pentru a fi acceptați? Ce parte din noi înșine am fi dispuși să sacrificăm pentru a corespunde așteptărilor celorlalți? Și, poate cel mai important, merită oare prețul?
Prima și cea mai importantă mutare pe care o face Blichfeldt este mutarea centrului de greutate al poveștii.
În basmul clasic, Cenușăreasa este eroina absolută, iar surorile vitrege sunt personaje secundare, plate, reduse la câteva trăsături negative care justifică ura pe care o simțim față de ele. Sunt urâte, sunt rele, sunt invidioase — și atât.
Den stygge stesøsteren spune: „Stai puțin. Cine sunt aceste femei? Cum au ajuns așa? Ce le-a format?” Și, poate cel mai important, cum arată lumea din perspectiva lor?
Elvira, sora vitregă cea mare, devine astfel protagonista absolută. O urmărim de la primele ei încercări stângace de a se conecta cu Agnes, prin respingerea pe care o primește, prin presiunea constantă a mamei, prin transformarea fizică și emoțională, până la momentul final al fugii.
Este o construcție atentă, răbdătoare, care ne forțează să simțim ceea ce simte ea, să înțelegem de ce face ceea ce face, să empatizăm cu ea chiar și atunci când acțiunile ei devin greu de justificat.
Iar această mutare a focalizării permite și o reimaginare radicală a Cenușăresei însăși. Agnes nu mai este simbolul purității și bunătății absolute.
Ea este o tânără complexă, care își folosește frumusețea ca instrument de supraviețuire, care își tratează sora vitregă cu o răceală ce uneori frizează cruzimea și al cărei hobby preferat este… suptul acadelei.
Din punct de vedere al elementului de horror, mai exact al celui de body-horror, n-am găsit nimic interesant, în sensul că totul a fost servit cât se poate de gratuit și fără sens. Nu a avut un sens „cerebral” precum în The Substance.
În cazul de față, te uiți și zici: „Așa, bun, și pentru ce mi-ai arătat cadavrul ăsta?”
E adevărat, poate după ce-am văzut atâtea și atâtea bolnăviciuni cinematografice, nici nu mă mai dă pe spate orice chestie care se dorește a fi grotescă, scârboasă sau slinoasă.
Din punct de vedere actoricesc, chiar n-am ce să comentez. Toată distribuția se află pe linia de plutire, adică livrează cinstit și corect, dar nimeni nu rupe gura târgului.
Filmul mai reușește să iasă în evidență pe palierele de imagine și design.
Fiecare alegere vizuală — de la lumina aurie la costumele somptuoase, de la oglinzile multiple la arhitectura copleșitoare — contribuie la construirea unei lumi în care aspectul exterior este singurul lucru care contează.
O lume în care privirea celorlalți este atât de importantă încât ești dispus să-ți distrugi trupul pentru a fi privit altfel.
Și, poate cel mai important, această estetică ne arată că frumusețea și violența nu sunt opuse, ci profund împletite.
NOTĂ
Departe de a fi un film rău, dar mă repet: spre deosebire de The Substance sau The Last Showgirl, unde acolo am avut și niște performanțe actoricești stratosferice, acesta nu aduce niciun artificiu, nimic sclipitor, nimic cu care să iasă în evidență.
Den stygge stesøsteren rămâne, la finalul poveștii sale sângeroase și sfâșietoare, un film despre ceea ce înseamnă să fii considerat „insuficient” într-o lume care măsoară valoarea femeilor după chipul și asemănarea unor idealuri de neatins.
Emilie Blichfeldt reușește să transforme basmul Cenușăresei într-o parabolă viscerală despre violența tăcută a standardelor de frumusețe și despre felul în care acestea macină sufletele și trupurile celor care nu se încadrează în tipare.
E un film decent și atât. Cât despre nominalizarea sa pentru cel mai bun machiaj, oricum nu contează, e de umplutură, Frankenstein este cel care va înșfăca premiul aici.
