Ediția Premiilor Oscar din 1980 a dat ca mare câștigător – Kramer vs. Kramer.
O dramă devastatoare cu Dustin Hoffman și Meryl Streep pe afișul posterului.
SINOPSIS
Ted Kramer (Dustin Hoffman) este un bărbat absorbit de carieră, care se vede forțat să-și schimbe complet viața atunci când soția sa, Joanna (Meryl Streep), îl părăsește și îl lasă singur cu fiul lor, Billy (Justin Henry).
La început stângaci și distant, Ted învață treptat să fie tată, construind o relație profundă cu copilul său, în timp ce responsabilitățile zilnice îl transformă dintr-un om egoist într-un părinte devotat.
Reîntoarcerea lui Joanna declanșează o luptă dureroasă pentru custodie, în care sentimentele, greșelile și frustrările ies la suprafață într-o confruntare emoțională.
EXECUȚIE
Filmul care a deschis balul statuetelor pentru cei doi mari actori. De asemenea, iar asta o spun doar din auzite — îmi cer scuze dacă greșesc — printre puținele filme americane care au rulat în cinematografele autohtone în perioada comunistă.
Nu știu cum a fost perceput atunci, dar cert este că acum s-ar scoate niște furci și niște torțe, iar aici mă refer la curajul filmului, deoarece scenariul are mult sânge în instalație.
Societatea este obișnuită să plaseze automat mama în poziția de figură morală supremă.
Filmul sparge acest tipar și îndrăznește să o plaseze pe Joanna, pentru o bună parte din poveste, în rolul de „antagonist” — nu pentru că ar fi malefică, ci pentru că decizia ei intră în conflict direct cu nevoile copilului și cu stabilitatea familiei.
Cum e posibil ca un bărbat să fie erou, iar fix mama să fie cea care pleacă și lasă totul de izbeliște? SURPRIZĂ! E posibil!
De asemenea, o altă minge aruncată la fileu este cea în care scenariul precizează fără nicio constrângere că nu sexul omului, nu ce avem între picioare ne face un părinte mai bun sau mai prost.
Faptul că ești mamă nu-ți aduce automat rangul de Fecioara Maria. Nu de alta, dar există scursuri de mame pe toate drumurile, cum de altfel există și jeguri infecte de bărbați.
Curajul peliculei nu stă în demonizare, ci în răsturnarea așteptărilor.
Într-o epocă în care maternitatea era aproape sacralizată, filmul spune ceva radical: și mama poate greși, și mama poate fugi, și mama poate fi confuză. Nu ca simbol al răului, ci ca ființă umană imperfectă.
Filmul are două părți bine definite:
Prima, în care îl vedem pe Ted cum învață să devină părinte. Săracul învață abia acum, nu din cauză că ar fi fost vreun bețiv și bătăuș, ci pentru că se zbătea să aducă un ban în casă, muncind până îi săreau capacele.
Tocmai de aici venind și ruptura: obsesia lui pentru carieră și presiunea venită din acel mediu l-au făcut să uite complet de familia lui.
Iar în această primă parte îl vedem cum joacă și rolul de tată, dar și de mamă. Că de… cam asta face un părinte care-și crește copilul de unul singur.
Iar a doua parte ține de proces. Iar acolo, oricât de echidistant și echilibrat se dorește a fi scriitura, să-mi fie cu iertare, dar mi-a fost greu să empatizez cu Joanna.
De ce să empatizez cu ea? Doar pentru că e mă-sa? Evident, nu am rămas stană de piatră în fața ei, pentru că se simte din cosmos că își iubește puiul și că suferă de se îmbolnăvește.
Ok, poate că tatăl încă nu se pricepe în totalitate. Dar este ok să lași un copil în grija unei mame care nu se află într-o stare emoțională și psihică bună?
Nu știu! Este cu dus și întors, și mai ales de dezbătut.
Și dacă tot vorbim despre copil, acesta este nucleul emoțional al filmului. Când doi părinți se ceartă, copilul suferă cel mai mult.
Mă durea sufletul, ba chiar am lăcrimat de multe ori când vedeam acel copil cum suferă și urlă în hohote de plâns din cauză că era speriat și confuz.
Și da! Marele blestem al unei astfel de despărțiri este suferința copilului.
Din punct de vedere actoricesc… Ce aș putea să spun? Hiroshima și Nagasaki ale actoriei, cam așa pot fi denumite interpretările celor doi actori: Meryl Streep și Dustin Hoffman.
Dustin Hoffman construiește un Ted Kramer care se schimbă sub ochii noștri, nu prin gesturi mari, ci prin acumulare: priviri obosite, ezitări, nervi reprimați, micile victorii domestice.
Transformarea lui nu este demonstrativă, ci organică; simți cum responsabilitatea îi rescrie identitatea.
Meryl Streep, în rolul lui Joanna, aduce o complexitate rară. Deși are mai puțin timp pe ecran, fiecare apariție este încărcată de tensiune și adevăr. Ea nu joacă „mama care pleacă”, ci o femeie care se luptă cu propria vină, cu dorința de libertate și cu frica de a fi judecată.
Și acum, la 76 de ani, este o femeie frumoasă, dar doamne sfinte, cât de superbă era Meryl Streep în tinerețe!
Iar la mijloc se află Justin Henry, copilul care nu „joacă”, ci trăiește rolul. Datorită lui, parcă observăm un real studiu de caz al unei familii destrămate, iar toate acestea i se datorează interpretării sale, care este una foarte naturală.
NOTĂ
Nu oferă eroi perfecți și nici vinovați absoluți, ci oameni care greșesc, se tem, fug, se întorc și învață dureros ce înseamnă să iubești responsabil.
De asemenea, o poveste care arată că a face copii este floare la ureche, dar a fi părinte este o muncă titanică, care, deși reprezintă o binecuvântare, este o responsabilitate ce te trece și prin flăcările iadului.
Filmul vorbește despre familie ca despre un proces, nu o garanție. Despre cum iubirea nu este doar sentiment, ci acțiune, renunțare și prezență.
În final, Kramer vs. Kramer nu este doar un film despre divorț, ci despre maturizare emoțională — despre momentul în care încetezi să lupți pentru tine și începi să lupți pentru binele celuilalt.
Știu că în acel an a fost Apocalypse Now, care, realist vorbind, este mult mai complex față de pelicula aceasta, dar sunt convins 100% că mesajul social a avut marele cuvânt la acea gală.
Și da! Pot spune că este un Best Picture cinstit!
