Mai întâi a fost Cristian Nemescu, iar mai apoi… Dumnezeu să-l odihnească în pace!
În premieră mondială pe acest blog – unu’ dintre cele mai tari filme românești din istorie!
Marilena de la P7 – un mediumetraj.
SINOPSIS
Într-un cartier muncitoresc din Bucureștiul anilor ’90, Andrei (Gabriel Huian) este un adolescent timid, crescut de o mamă autoritară și lipsit de repere afective.
Viața lui se schimbă când o întâlnește pe Marilena (Mădălina Ghițescu), o prostituată frumoasă și misterioasă care locuiește la… P7, LOGIC!
Scopul și misiunea sunt simple: Andrei se îndrăgostește de Marilena, iar acesta pornește într-o misiune de a o cuceri.
EXECUȚIE
Wow… Cred că a fost prima oară când am avut un sentiment atât de ciudat după ce am vizionat un film românesc. Și o zic într-un sens pozitiv.
De ani și ani, ne tot plângem că cinema-ul românesc ar trebui să arate altceva. Ei bine, Cristian Nemescu ar fi însemnat acel altceva.
Cât despre filmul în sine:
Marilena de la P7 este o poveste despre prima fascinație, despre dorință și deziluzie. Așadar, este despre momentul în care copilăria se destramă și începi să apuci pe drumul maturizării.
Marilena apare ca o figură aproape mitologică în imaginarul adolescentin. Pentru Andrei, ea nu este inițial o femeie reală, ci o proiecție a dorinței, a feminității și a evadării.
Pe măsură ce Andrei se apropie de ea, filmul începe să dezbrace acest simbol de mister. Marilena nu este o „femeie fatală”, ci o victimă a propriilor circumstanțe, prinsă într-o existență marcată de lipsuri, abuz și compromisuri.
Iar, dacă mă întrebați pe mine, AȘA AR FI TREBUIT SĂ ARATE ANORA LUI SEAN BAKER.
Deși Marilena de la P7 este adesea asociat temporal cu perioada de afirmare a Noului Val Românesc, regia filmului se distanțează vizibil de canoanele estetice dominante ale acestui curent.
Cristian Nemescu refuză minimalismul extrem, orchestrând totul cu lirism și inteligență, nu prin elitism, precum majoritatea cineaștilor care au făcut parte din acel val.
Regia este mai senzorială, camera este mult mai dinamică, îi place să fie într-o continuă mișcare și descoperire; aceasta caută emoția, preferă mai degrabă perspectiva personajelor, în niciun caz un mijloc vizual static, doar de observație.
În Noul Val Românesc se tot vorbește despre realism. Ei bine, și aici avem parte de realism, însă modul în care acesta este redat este de-a dreptul GENIAL, mijlocul său de transport fiind DIALOGUL.
Iar tot acest dialog este bine întărit de un umor savuros.
Umorul nu contrazice realismul, ci îl întărește. Glumele sunt adesea stângace, uneori crude, alteori copilărești, exact așa cum apar în viața reală. Ele dezvăluie diferențe de vârstă, raporturi de putere și niveluri de maturitate.
Vor fi momente umoristice în care toți spectatorii se vor regăsi, mai ales noi, bărbații. Să fim serioși! Cine nu s-a amuzat sau speriat de acel mit tâmpit al adolescenței cum că „datul la manivelă” orbește?
Însă, pe lângă momentele de realism, apar și unele care duc într-o zonă mai fantezistă. Iar, fără să dau spoilere, acel segment cu „Ne atacă țâțele, bă!” m-a lăsat perplex din toate punctele de vedere.
Din punct de vedere actoricesc, toată lumea își livrează partiturile cu vârf și îndesat. Nu știu ce a făcut Nemescu cu acei copii, dar să-i faci să joace atât de bine, într-un mod cât se poate de verosimil… mi se pare incredibil.
Una e să dirijezi niște adulți în toată regula, alta e să scoți untul din niște copii necopți.
În final, trebuie să reclam și unele treburi: tehnica.
Filmul prezintă imperfecțiuni evidente: imagine inegală, montaj complet haotic, sunet uneori precar, cadre care par neglijent compuse sau insuficient controlate. Există momente în care iluminarea este săracă, focalizarea nu este ideală, iar mixajul… să mă ferească Dumnezeu.
Am tot auzit tot felul de scuze cum că aceasta a fost estetica aleasă de autor, însă să fim serioși: nu e nimic artistic și cerebral în a da sunetul la maxim ca să înțelegi dialogul sau să te chiorăști la ecran.
NOTĂ
Când tot Noul Val Românesc era plin de drame comuniste, securiste și avorturi, regretatul Cristian Nemescu aducea astfel de povești, la fel de reale, dar cât se poate de bine livrate, comestibile atât pentru publicul de nișă, cât și pentru cel larg.
Dacă pe Nae Caranfil nu-l alegi să-l încadrezi în acest curent, atunci nu știu de ce l-ai încadra pe Nemescu, pentru că este la fel ca Caranfil: total îndepărtat de ideologia și stilistica acestui val cinematografic.
Iar, ca o concluzie despre acest film:
Marilena de la P7 este un film despre o maturizare care nu se întâmplă firesc, ci prin șoc, deziluzie și contact direct cu o realitate dură.
Nu este o poveste despre iubire, ci despre pierderea inocenței, despre momentul în care fantezia adolescentină se lovește de adevărul crud al vieții adulte.
I-aș fi acordat nota supremă, însă, din cauza tehnicii deficitare, trebuie să vin cu un punct în minus. Dar, chiar și așa, pentru mine, Marilena de la P7 se numără printre cele mai bune filme românești văzute de mine.
