După primul Five Nights at Freddy’s trebuia să vină și un sequel puternic.
Cât despre calitatea acestei continuări…
SINOPSIS
După evenimentele tulburătoare din primul film, Mike Schmidt (Josh Hutcherson) încearcă să-și refacă viața, dar legătura sa cu locul și cu tragediile petrecute acolo nu s-a rupt complet, mai ales că Abby (Piper Rubio) încă jelește animatronicii.
Vanessa (Elizabeth Lail), prinsă între adevăr și dorința de a-l ascunde, devine un personaj-cheie în dezvăluirea unor secrete mai vechi decât se credea.
În centrul ororii se află din nou animatronicii — Freddy, Bonnie, Chica și Foxy — însă, de data asta, ceva mai rău iese la iveală: Marioneta, un spirit în căutarea răzbunării, care nu-și găsește liniștea de mai bine de 20 de ani.
EXECUȚIE
Despre primul film… mediocru și cam atât. Nu l-am putut duce la rangul de atrocitate morbidă, mai ales că a venit cu ceva nou, mai exact animatronicii, prafu’ să se aleagă de ei, că tare înfiorători mai sunt.
Într-adevăr, poate i-am acordat o notă mult prea mare decât era cazul, dar mă repet: în toată mediocritatea lui, chiar s-a observat că a fost muncit.
Ei bine, dragilor, ce se întâmplă în acest sequel depășește apogeul imbecilității. În cazul de față, își dă cu stângu-n dreptul pe toate segmentele pe care acesta și le propune să le atingă – nu e nici dramă de familie, nici thriller și nici măcar horror.
Să-mi fie cu iertare, dar n-am găsit nimic bun la filmul ăsta.
În primul rând, partea horror este o petardă la mâna a doua, cumpărată de la bișnițarul de la colț de stradă, din Ajunul Revelionului. Toate sperieturile sunt telefonate și livrate într-un mod stupid și lipsit de realism.
Cum e posibil ca niște roboți să nu fie simțiți când aceștia au nu știu câte tone și peste 3 m înălțime și care, mai ales, fac cele mai asurzitoare zgomote, huruie, scârțâie ș.a.m.d.?!?!?!
Pe bune? Ăsta este cel mai inteligent și util mod de a crea horror? A îndobitoci personajele și a crede că tot publicul e prost? Că, de… poate un copil de 11–12 ani care vede filmul nu este atent la detalii de genul ăsta, dar cineva mai copt la creier își cam pune semne de întrebare.
În al doilea rând, așa cum am spus în paragraful anterior, personajele sunt înzestrate cu un IQ cu minus, acestea având cele mai proaste decizii posibile.
Fix când ar trebui să rupă fuga, fie se uită după avioane, fie se uită la animatronici cum vin spre ei, fie se duc fix în cele mai nepotrivite momente. Pur și simplu, avem oceanul râgâielilor de clișee posibile și imposibile într-un film.
Plus că și personajele sunt de neînțeles.
Ok, e greu să treci peste niște momente pline de cruzime, dar și după atâta timp: Abby încă îi tot curg mucii după monstruozitățile alea mecanice, Mike încă plânge după savarină (ȘI NU LA CLASICUL DESERT), iar Vanessa încă e bântuită de unele coșmaruri.
De asemenea, vă recomand să săriți peste primele 40 de minute. Nu de alta, dar nu se petrece absolut nimic, totul fiind o lălăială cruntă, acțiunea pornind mult prea târziu.
Singura parte bună a peliculei rămâne, în continuare, designul terifiant al animatronicilor. Creaturile sunt groaznice și înspăimântătoare, iar efectele speciale trebuie să admit că sunt de un nivel bunișor. Însă toate acestea sunt doar niște picături într-un ocean poluat.
NOTĂ
Nu, nu am chef să aud scuze copilărești precum că „așa funcționează și jocul”! Tocmai, jocul e una, iar filmul e alta, iar un scenariu inteligent ar face pe plac atât fanilor, cât și celor care nu sunt deloc conectați la acest univers.
Nici explodatul boxelor nu a funcționat pentru mine, că m-am trezit de câteva ori ațipind din cauza plictiselii cauzate de lipsa de acțiune sau suspans.
Având în vedere că FNAF se bazează pe fanii înrăiți, nu-i de mirare că deja este anunțată partea a treia.
Însă, până atunci, nu-mi rămâne decât să acord acestui film o diplomă specială pentru titlul:
„Unu’ dintre cele mai proaste filme ale anului 2025!”
