O nouă adaptare după un joc video a sosit, iar de data asta mergem pe departamentul de groază – Five Nights at Freddy’s.

Sinopsis

Mike ( Josh Hutcherson ), se prezintă cu mari probleme de ordin comportamental, fiind în continuare bântuit de trecutul său extrem de întunecat.

Acesta o are sub custodie pe sora lui mai mică, iar ca să o țină alături de el, trebuie să dea dovadă de un comportament adecvat, și nu în ultimul rând, să găsească un loc stabil de muncă, lucru greu de făcut din cauza problemelor sale.

Un consilier de carieră, pe-al său nume – Steve Raglan ( Matthew Lillard ) sare în ajutorul lui Mike, oferindu-i un loc de muncă, mai exact, paznic la Freddy Fazbear’s Pizza, un local abandonat și aflat în paragină care demult era un paradis pentru copii.

Evident, lucrurile nu sunt deloc liniștite, iar protagonistul nostru face cunoștință cu niște evenimente extrem de sinistre.

Execuție

Încep prin a spune că doar primul joc l-am luat la mână, acum mulți ani, iar mai apoi n-am mai știut mai nimic despre această franciză, iar din ce m-am interesat, acest univers s-a extins într-o mulțime de alte jocuri și cărți.

Iar din acest punct de vedere, filmul cam respectă rețeta primului joc, deci pe partea fan-service probabil livrarea va fi una pe măsură, dar nu despre joc vreau să vorbim, ci despre film ca sine stătător, fără a lua în conexiune și alte produse din acest câmp al titlului.

Sincer, mă așteptam să am parte de o mare căzătură de film, dar n-a fost așa, a nu se înțelege că e vreun film excelent, nici măcar bun nu e, dar se află destul de bine pe linia de plutire, și trebuie să recunosc, e printre puținele titluri horror de anu’ acesta care mi-au oferit o stare care să se apropie de experiența unui film de acest gen.

Din punct de vedere compozițional, Five Nights at Freddy’s apelează la toate clișeele existente și fâsâite din catalogul industriei, neavând nimic nou, reacția mea la jumpscare-uri fiind de minus zero absolut. Plus că, avem parte de un PG-15, violența și gore-ul fiind extrem de cenzurate.

La un moment dat, simțeam că nici filmul nu-și dorește ce vrea – să fie o dramă psihologică presărată cu mici firimituri de horror sau să fie un horror get-beget? Pentru că în primul sfert de oră, plus alte câteva secvențe bune din producție avem parte de nu știu câte viziuni, vise și flashback-uri din partea lui Mike, iar secvențele în care elementul horror trebuie să-și facă datoria sunt extrem de absente și foarte subțiri.

Mă așteptam să am parte de un horror extrem de claustrofob, așa cum este și în joc, o luptă de supraviețuire împotriva necunoscutului și imprevizibilului într-o singură cameră.

Din punct de vedere al actoriei, nu prea am ce să comentez, clar Matthew Lillard reprezintă capul de afiș al distribuției, iar când intră în scenă, își livrează treaba într-un mod corect și cinstit, în rest, ceilalți actori au o prestație plată, decentă și nu pot spune că am avut un mare atașament pentru ele, dar nici delăsător n-am fost.

Foaia de scenariu se prezintă execrabil, fiind plină de erori, cât mai ales, bubuind de previzibilitate, fiind unele răsturnări de situație foarte ușor de anticipat, mai ales când filmul se apropie de final.

Iar aici mă opresc cu părțile slabe, și trebuie să vin și cu niște aspecte pozitive care m-au surprins foarte plăcut.

Deși pe partea intelectuală, filmul nu convinge, pe partea vizuală și tehnică joacă destul de bine, și aici mă refer la momentul în care ajungem la locația cu pricină care să dea dracu că te ia cu frisoane doar când o vezi din exterior, nu mai zic să faci o vizită și interiorului acesteia.

Design-ul fiind punctul forte al acestei producții, și aici mă refer la decorul care îmbracă locația, cât mai ales la modul absolut colosal în care arată creațiile animatronice.

Despre entitățile mecanice am numai cuvinte de laude, în primul rând, așa cum am spus adineauri, arată excelent, iar în al doilea rând, creează o atmosferă lugubră și foarte ciudată, mai ales din momentul în care le aflăm trecutul, și ce nu pot să înțeleg, cum mama naibii erau abominațiunile astea sursă de distracție pentru copii.

De asemenea, și pe partea tehnică nu pot să vin decât cu laude, filmul arată foarte bine aspectuos, iar pe partea de camera work nu am niciun reproș, cel puțin, n-am observat nimic care să fie deranjant sau executat greșit, și chiar și muzica mi s-a părut că a fost aleasă bine, mai ales segmentul în care prietenii mecanici încep să cânte și să danseze prin restaurant mi s-a părut foarte simpatic.

Notă

Clar, avem parte de un film slăbuț, dar nu cât să-l arunc la ghenă, chiar mi-a și depășit puțin așteptările cu care pornisem inițial.

Atmosfera construită în jurul marionetelor buclucașe și execuția tehnică ridică foarte mult nota, că în rest, nu prea mai găsesc alte aspecte pozitive.

Mă așteptam să primesc cu totu’ altceva, un altceva care să fie mult mai apropiat de scheletul jocului omonim, dar poate, viitoarea continuare va livra ceva mult mai coerent.

Cât despre nota cu care îndosariez acest film, să zicem că Five Nights at Freddy’s trece clasa și până la următoarea testare am pretenția să primesc o lucrare cu mult mai bună, pentru că există potențial enorm în acest subiect.