După ce Alpha nu mi-a excitat simțurile cinefile, am zis să mai bag o fisă și să-i acord o șansă filmului – Titane.
Hai să vedem dacă aici, Julia Ducournau a reușit să mă impresioneze.
SINOPSIS
Alexia (Agathe Rousselle), o tânără cu o legătură obsesivă cu automobilele, supraviețuiește în copilărie unui accident de mașină care o obligă să poarte o placă de titan în craniu.
Ajunsă adult, Alexia lucrează ca dansatoare în expoziții auto și dezvoltă un comportament violent și instabil, devenind implicată într-o serie de crime.
Fugind de poliție, Alexia își schimbă identitatea și se prezintă drept Adrien, un băiat dispărut în urmă cu mulți ani, fiind „adoptată” de Vincent (Vincent Lindon), căpitan al unei echipe de pompieri, care refuză să creadă în orice altă variantă decât aceea că și-a găsit fiul.
EXECUȚIE
Așadar, discutăm despre marele Palme d’Or din 2021.
Nu doar premisa, dar și multe alte elemente din film (pe care nu o să le dezvălui) reprezintă o adevărată scrisoare de dragoste adresată lui David Cronenberg, în special către opera sa – Crash.
Așadar, vorbim despre un body-horror făcut la meserie.
Titane este împărțit în două părți diametral opuse:
În prima parte avem de-a face cu show-ul erotic dus la nivel extrem, fetișizarea mașinilor, combinarea carne-metal, crime în mase prin cele mai tâmpite metode, toate acestea duc la o stare de greață adevărată.
Și aici nu mă refer la o violență extremă de să-ți vomiți mațele, că nu despre asta, ci despre sadismul extrem unde este încadrat eroticul. Cei care au văzut filmul știu la ce mă refer.
Relația ei sexualizată cu mașina, uciderile brutale și ambiguitatea identitară creează un sentiment profund de respingere, o reacție a unei persoane care nu a simțit niciodată o iubire reală și sinceră, fie ea una la nivel erotic, fie, mai ales, cea părintească.
Însă tonul se schimbă radical atunci când ajungem în a doua jumătate a filmului, cea care explorează drama de familie a acestei povești, iar acest segment trebuie să recunosc că a funcționat neașteptat de bine.
Este vorba despre doi oameni traumatizați, incapabili să funcționeze social, reușesc să creeze un spațiu al vindecării reciproce. Astfel, Titane sugerează că uneori familia se construiește din două jumătăți fracturate.
Filmul vorbește despre identitate și transformare — Alexia își rupe corpul, își înăbușă feminitatea, devine „Adrien”, nu pentru a minți, ci pentru a supraviețui. Aici, identitatea devine refugiu, nu mască.
Actoria este monumentală, Agathe Rousselle livrează o performanță necruțătoare, fizică, mută și profund expresivă. O actriță care transmite traumă fără cuvinte, doar prin priviri și gesturi mărunte.
Tot la fel de măreață este și interpretarea lui Vincent Lindon, care oferă o interpretare excelentă, vulnerabilă, un mascul feroce, care însă este fragmentat de durere, care refuză să renunțe la iubire.
Pe plan tehnic și regizoral, Julia Ducournau livrează un arthouse pe gustul meu — imagine vie, colorată, ritmul foarte bine temporizat și executat, fără timpi morți.
Ducournau refuză judecata morală și lucrează cu ambiguitatea. Ne lasă să oscilăm între respingere și empatie, între șoc și tandrețe.
NOTĂ
O surpriză extraordinar de plăcută. Nu mă așteptam ca un arthouse atât de țăcănit să-mi placă maxim, să mă facă să percutez și să empatizez la tragedia personajelor.
Dacă prima jumătate a filmului provoacă, scandalizează și șochează spectatorul prin estetica erotic-violentă, a doua parte își dezvăluie inima: o dramă profund umană despre doi oameni pierduți care se găsesc unul pe altul în cele mai improbabile circumstanțe.
Titane ne spune că a fi om nu înseamnă perfecțiune sau normalitate, ci capacitatea de a vedea, accepta și iubi ceea ce este diferit. Monstrul nu este Alexia; monstrul este lumea care nu poate ierta și nu poate înțelege.
Am stat, m-am sucit, m-am învârtit, însă la final, nu-mi rămâne decât să-i ofer o puternică notă de 9.
