È pericoloso sporgersi este debutul regizoral în materie de lungmetraj pentru Nae Caranfil.
Un film din 1993 care a avut debutul la Cannes.
SINOPSIS
În România anilor ’80, într-un mic oraș de provincie, destinele a trei personaje tinere se împletesc într-o poveste de dragoste spusă cu umor și ironie.
Cristina (Natalie Bonifay) este o elevă de liceu aflată la vârsta incertitudinilor și a visurilor, prinsă între fascinația pentru doi bărbați foarte diferiți: Horațiu (Marius Stănescu), un soldat în termen, timid și sincer, și Dino (George Alexandru), un actor provincial carismatic, dar arogant și dornic de admirație.
Firul narativ este prezentat din mai multe unghiuri, fiecare dintre cei trei devenind, pe rând, „naratorul” propriei experiențe.
EXECUȚIE
Acest Pulp Fiction românesc, aș zice că – adevăratul punct de cotitură pentru cinematograful românesc.
De la realismul sumbru și spălăcit de dinainte, Nae Caranfil a adus o pată de culoare cinematografului românesc printr-o combinație de ironie fină, observație socială subtilă și un joc narativ ingenios.
Nu degeaba am poreclit acest film Pulp Fiction: povestea lui Nae Caranfil nu se derulează liniar și nu urmărește un singur fir epic.
În schimb, asistăm la o poveste repovestită de trei ori, prin ochii a trei personaje diferite – Cristina, Horațiu și Dino. Fiecare perspectivă rearanjează piesele puzzle-ului și schimbă percepția noastră asupra întregii situații.
È pericoloso sporgersi are o miză sentimentală și o atmosferă provincială românească, unde nostalgia și tandrețea se împletesc cu ironia.
Simbolul cheie al filmului este armata, iar aici pot spune că Nae Caranfil m-a răcorit complet!
Imaginea armatei nu este cea a bastionului disciplinei și a virilității, ci a unei lumi pline de oameni simpli, cu nesiguranțe, visuri mici și naivități.
Personajul lui Horațiu (Marius Stănescu), soldatul îndrăgostit, este departe de stereotipul „masculului format de cazarmă”. El este timid, vulnerabil, romantic până la stângăcie – dovadă că „armata te face bărbat” este un clișeu care, în realitate, se clatină.
Astfel, vorbim despre demontarea miturilor sociale. Cei care au făcut armata sunt, în realitate, departe de imaginea de eroi; tinerii din film erau indisciplinați, plăteau prostituate, fluierau femeile pe stradă și luau poziția de drepți doar în fața superiorului.
De asemenea, în viața reală, am cunoscut persoane care se lăudau că au făcut armata, dar în realitate comportamentul lor era departe de imaginea eroică, aceștia fiind ultimii bețivi ordinari și care-și rupeau femeile cu bătaia.
Iar aici, Nae Caranfil arată că nu armata este cea care te maturizează, ci viața, interacțiunile și conexiunile cu celelalte persoane.
Filmul mai vorbește despre căutarea identității și a libertății interioare într-un context restrictiv.
Deși acțiunea se petrece într-o perioadă istorică bine determinată, filmul reușește să depășească limitele epocii prin universalitatea situațiilor: dragostea adolescentină, aspirațiile neîmplinite, nevoia de a fi văzut și apreciat.
Partea comică vine în mare parte din contradicțiile dintre ce cred personajele că sunt și ceea ce sunt în realitate.
Horațiu, soldatul timid, încearcă să pară curajos și hotărât, dar stângăcia și vulnerabilitatea lui creează situații amuzante și adorabile. Dino, actorul provincial, se vede pe sine ca un Casanova, dar exagerează și se încurcă în propriile scheme de seducție.
Cristina, la rândul ei, jonglează între dorințe, orgoliu și curiozități, iar modul în care reacționează la atenția celor doi bărbați reprezintă catalizatorul umoristic.
Din punct de vedere tehnico-regizoral, n-am prea multe de comentat – arată destul de bine (din păcate, nu am reușit să dau de varianta restaurată).
Avem o coloană sonoră care susține momentele de emoție, comedie, dar mai ales de thriller (cei care au văzut filmul știu la ce mă refer) și un montaj excepțional de bine executat, foarte fluid și coerent.
Pe plan actoricesc, mai toată lumea își livrează corect partiturile, însă din punctul meu de vedere, vârful de lance este reprezentat de Vizante (interpretat de Marius Florea Vizante).
Mi se pare de-a dreptul fabulos ce-a reușit să facă Nae Caranfil cu acest actor, atât aici, cât și în monumentalul Restul e tăcere.
Iar scena lui Vizante din tren – absolute cinema de comic.
NOTĂ
Dacă ar fi să punctez ceva slab, ar fi sunetul, mai exact partea de sincronizare între voce și mișcarea buzelor. Aici e un aspect care scârțâie vizibil, dar măcar s-a auzit impecabil și n-am avut nevoie de subtitrări.
Un amestec de ironie, emoție și inventivitate narativă transformă mici momente cotidiene în lecții despre dragoste, umanitate și modul în care percepțiile noastre ne modelează viața.
Cine s-ar fi așteptat ca, după acest debut regizoral foarte bun, Nae Caranfil să fie cel care oferă cel mai îndrăgit film românesc din istorie – Filantropica.
