#49 IMDB
*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024
Nuovo Cinema Paradiso este filmul care a câștigat Oscarul pentru Film Străin la ediția din 1989.
SINOPSIS
Filmul spune povestea lui Salvatore „Toto” Di Vita (Salvatore Cascio – copil, Marco Leonardi – adolescent, Jacques Perrin – adult), un băiat crescut într-un mic sat sicilian, care descoperă fascinația pentru cinematograf și magia poveștilor proiectate pe ecran.
Legătura lui cu Alfredo (Philippe Noiret), proiecționistul localului Cinema Paradiso, îi va marca întreaga viață, devenind pentru Toto atât o prietenie profundă, cât și o lecție de destin.
Pe fundalul transformărilor prin care trece satul și al schimbărilor aduse de trecerea timpului, povestea lui Toto este și o reflecție despre iubire, amintiri și forța cinematografului de a modela vieți.
EXECUȚIE
O spun din start: filmul acesta este un MUST SEE pentru orice cinefil din lume, iar dacă ar fi să descriu printr-un singur cuvânt această peliculă, aș rezuma totul prin MAGIC.
Aș zice că vorbim despre una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste adresate cinema-ului și despre ce înseamnă a fi cinefil, de unde izvorăște această pasiune.
Toto copil, fascinat de fasciculele de lumină din cabina de proiecție, este imaginea pură a cinefilului: cel care se îndrăgostește de filme nu doar ca de povești, ci ca de o dimensiune secretă a existenței.
Alfredo, proiecționistul, este figura paternă care îi deschide această lume, dar el simbolizează și custodele tăcut al memoriei cinematografice.
Nuovo Cinema Paradiso surprinde și o altă dimensiune a acestei iubiri: comunitatea. Sala de cinema din sat e un loc unde oamenii râd împreună, se emoționează împreună, se ceartă și se reconciliază sub lumina aceleiași povești.
Acolo, filmul devine un liant social, un limbaj comun. Pentru cinefili, această comuniune este vitală: cinema-ul e iubire personală, dar și experiență colectivă, un act de împărtășire.
Cinefilul, asemenea lui Toto, trăiește mereu între două lumi: realitatea cotidiană, cu constrângerile ei, și lumea filmelor, unde totul e posibil. Și, la fel ca Toto, fiecare cinefil poartă în sine o arhivă de secvențe, replici și imagini care îi modelează felul de a privi viața.
Însă această latură despre dragostea pentru cinema merge mână în mână cu segmentul de coming of age.
Partea de copilărie a lui Toto (Salvatore Cascio) surprinde inocența absolută, curiozitatea și bucuria descoperirii. Fascinația lui pentru sala de cinema este aceeași fascinație pentru viață: totul e nou, misterios, luminos.
De asemenea, descoperim un copil care trăiește fără tată, însă în momentul în care îl întâlnește pe Alfredo, viața lui devine mai luminoasă, totul începe să capete sens.
El nu este tatăl biologic, dar devine ceea ce am putea numi „tatăl ales” sau „tatăl descoperit”.
În relația lor se regăsește acea chimie rară dintre un adult înțelept și un copil avid de viață. Alfredo îi oferă lui Toto nu doar o meserie (arta proiecționistului), ci și valori: curajul de a pleca, de a visa mai departe, de a nu rămâne captiv într-un sat mic, de a crede în propria libertate.
Și vai, Doamne, câtă emoție emană relația dintre cei doi, câte lacrimi se vor vărsa la un moment dat atunci când Alfredo își va destăinui dorințele față de Toto.
În adolescență, Toto trăiește intens prima iubire. Este perioada în care se ciocnește de dorință, pasiune, dar și de limitele realității.
Dragostea lui pentru Elena este tipic adolescentină: absolută, romantică, disperată. Dar și lecția pierderii, a dezamăgirii și a renunțării este inevitabilă.
În etapa de adult (Jacques Perrin), Toto se întoarce în sat ca un om realizat profesional, dar cu un gol interior. Reîntâlnirea cu locurile și amintirile copilăriei îl obligă să recunoască prețul plătit pentru succes: distanța de oamenii și trăirile care l-au format, acesta fiind momentul împăcării cu trecutul.
Nuovo Cinema Paradiso devine și un film despre tranziția prin vârstele vieții: copilul curios, adolescentul îndrăgostit, adultul nostalgic. Cinema-ul nu este doar fundal, ci firul roșu care unește toate aceste etape, fiind un adevărat catalizator al trecerii timpului.
În rest, cuvintele sunt de prisos. Regia este magnifică, Giuseppe Tornatore atinge un echilibru rar între minimalism și grandiozitate.
Actoria este la fel de impresionantă, întreaga distribuție, de la actorii principali până la figurație, își livrează partiturile într-un mod impecabil și extrem de verosimil, de parcă am asista la o secvență din viața reală a acelor vremuri.
Totuși, dacă ar fi să critic cu ceva acest film, ar fi partea de ADR, adică sincronizarea sunetului cu mișcarea buzelor, iar aici filmul suferă destul de rău.
Aparent, pare să fi fost o mare problemă a cinematografiei italiene, spun asta pentru că aceleași neajunsuri au fost și în trilogia lui Sergio Leone – Trilogia del dollaro.
NOTĂ
Filmul lui Tornatore nu e doar o elegie a trecutului, ci și o celebrare a bucuriei simple de a fi spectator, de a te lăsa purtat de povești, de a râde și a plânge în întunericul unei săli de cinema.
Iar tot izvorul de emoție al acestei povești pleacă din orchestrațiile celui care a fost magistralul compozitor – Ennio Morricone.
Este o operă care îți amintește că filmul nu e doar artă, ci și sărbătoare, iar cinematograful e locul unde omul simplu se regăsește în poveștile altora și speră ca viața să fie la fel ca cea de acolo, adică, în mare parte, cu un final fericit.
Vizionare plăcută și pregătiți-vă pentru multe hohote de râs și multe lacrimi vărsate.
