În sfârșit ajung la acest film – Sieranevada, regizat și scris de mult prea favoritul meu regizor, Cristi Puiu.
Apropo – câștigător de Gopo la 6 categorii, inclusiv Premiul cel mare.
SINOPSIS
Premisa e simplă.
Suntem la un priveghi într-un apartament din București. Ce ar trebui să fie un ritual religios sobru se transformă treptat într-un lung maraton de discuții, certuri și mărturisiri.
În spațiul strâmt al apartamentului, membrii familiei dezgroapă conflicte vechi, își exprimă frustrările și alunecă în dispute despre politică, religie, comunism, capitalism sau teorii conspiraționiste.
Masa de pomenire, care se amână la nesfârșit, devine pretext pentru o explorare a tensiunilor interioare ale fiecărui personaj și a fracturilor sociale și culturale din România postcomunistă.
EXECUȚIE
Credeam că măcel mai mare ca Aurora nu poate să existe pentru mine, însă a venit acest Sieranevada, care este cu totul de un alt nivel.
Hai că pe Aurora am mai înțeles-o, mi-am dat seama despre ce a vrut să transmită Cristi Puiu prin acea peliculă, chit că nu mi-a plăcut, dar repet, i-am înțeles intențiile. Dar aici… jur pe viața mea dacă pot să înțeleg scopul acestui film.
Am și eu o curiozitate, dacă luam o cameră de filmat și imortalizam timp de 3 ore priveghiul bunicii sau bunicului meu, primeam și eu un Gopo?
Am înțeles că prin această locație Cristi Puiu a creat un bazin al tipologiilor române, de asemenea o confruntare a ideologiilor, între modernitate și trecut. Am prins ideea, că nu sunt bătut în cap.
Dar surpriză, aproape aceleași discuții le-am avut și la priveghiul bunicului meu, nu a fost absolut nicio noutate pentru mine.
Personajele discută despre politică, religie, trecutul comunist, Occident, 11 septembrie, Charlie Hebdo, conspirații. Fiecare își susține ideile cu pasiune, dar aproape niciodată nu ascultă cu adevărat ce spune celălalt.
Și vă întreb – doar eu am participat la astfel de discuții?
Fosile bătrâne nostalgice de comunism, cărora le-ar face o felație post-mortem lui Ceaușescu și Iliescu, și cel mai probabil juisează când îl văd pe Vladimir Putin.
Analfabeți borâți care se dau mari scule intelectuale, fierți pe conspirații, care „știu ei exact cum a stat treaba” cu atentatul de la 11 septembrie.
Glumețul cu caterincă de șanț care are un inventar de poante de nici pietrele nu râd.
Sensibila care plânge și dacă-i arăți un deget, motivul fiind… nu știu, o fi speriată de bombe.
Ăla care a descoperit World Wide Web-ul și se dă mare deștept, dar săracul nu știe să filtreze informațiile.
Poate pentru străini subiectul abordat în film este interesant, ba chiar sunt sigur că e extrem de interesant să descoperi cultura și metehnele unei civilizații care abia a ieșit din comunism. Dar pentru mine, care asist la astfel de scene zi de zi, cu ce mă încălzesc? Cu ce îmi este util?
Dar show-ul nu se oprește aici – pe lângă sunetul execrabil, sunt extraordinar de multe scene în care personajele vorbeau unele peste altele, plus discuții care se întrerupeau brusc ca să înceapă altele.
Totuși, trebuie să apreciez minuțiozitatea scenaristică executată de Cristi Puiu. Atenția la detalii și modul de livrare sunt cât se poate de veridice.
Și nu mă refer doar la scenariu, ci și la jocul actoricesc extrem de verosimil, iar printre ei se numără: Mimi Brănescu, Judith State, Bogdan Dumitrache, Dana Dogaru, Sorin Medeleni, Tatiana Iekel, Eniko Bencze, Ilona Brezoianu, Marin Grigore sau Cătălina Moga.
Pe partea de regie n-am ce zice, avem cadre statice, foarte statice și extrem de statice – a fost o scenă în care camera a fost nemișcată timp de 5-6 minute, iar ținta celuloidului era o stradă, neîntâmplându-se absolut nimic.
NOTĂ
Chiar nu am ce să discut mai mult despre acest film. Îmi cer scuze pentru incultura mea, dar chiar nu pot să înțeleg scopul acestei pelicule.
Sieranevada dorește să arate viața așa cum este, cu banalități, certuri, frustrări și micile momente de afecțiune.
Ne arată că drama unei familii este drama unei țări întregi și că adevărata tragedie nu stă în evenimentele grandioase, ci în incapacitatea oamenilor de a se înțelege unii pe alții, chiar și atunci când sunt atât de apropiați.
Îmi mențin ideea că nu orice cadru pe care regizorul dorește să ni-l împărtășească este neapărat o capodoperă vizuală plină de sevă filosofică și intelectuală.
Am înțeles pe ce se bazează Noul Val Românesc, dar în același timp, că tot vorbim despre realism, vin în contrapartidă cu filmul Bacalaureat, regizat de Cristian Mungiu.
Și-n opera lui Mungiu ne confruntăm cu realism, cu un subiect cu care ne confruntăm cu toții, dar spre deosebire de Sieranevada, acolo avem o intrigă, un început, cuprins și o încheiere. Acolo avem multe momente care te țin în suspans.
