Apărut în 2003, Mystic River este un thriller regizat de Clint Eastwood.
Tot Clint „Lemnul de Est” fiind și compozitor muzical pentru această peliculă.
SINOPSIS
Povestea începe cu trei băieți dintr-un cartier muncitoresc din Boston — Jimmy (Sean Penn), Sean (Kevin Bacon) și Dave (Tim Robbins) — a căror copilărie este marcată de un eveniment traumatic:
Dave este răpit și abuzat, reușind să scape după câteva zile. Incidentul îi îndepărtează pe cei trei, iar legătura lor se rupe.
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, cei trei se reunesc în împrejurări tragice: fiica adolescentă a lui Jimmy este găsită ucisă. Sean, acum detectiv de poliție, este desemnat să investigheze crima, iar Dave pare-se a fi un bărbat puternic fizic, dar instabil psihic.
Pe măsură ce ancheta avansează, trecutul tulburător al celor trei prieteni revine la suprafață, iar suspiciunea, neîncrederea și setea de răzbunare duc la un film extraordinar de depresiv și tulburător.
EXECUȚIE
Nu cred că exagerez cu nimic când spun că Clint Eastwood este un regizor underrated. Evident, nu să-l pun lângă Nolan, Scorsese, Tarantino și Spielberg.
Dar mi se pare că trece foarte ușor pe sub radar, omul având o droaie de nominalizări și premii Oscar. Chiar nu înțeleg, de exemplu, cum de ultimul său film, Juror #2, nu a rupt cinema-ul în două.
Mystic River este un thriller-dramă ca la carte, ambele paliere lovind extraordinar de bine.
Pe plan dramatic, ba chiar și psihologic, filmul urmărește cu minuțiozitate mecanismele prin care trauma și vinovăția pot distorsiona percepția realității.
Jimmy, un bărbat marcat de pierderi și de trecutul său violent, devine un tată obsedat de răzbunare, incapabil să lase justiția în mâinile legii.
Sean, acum polițist, este prins între datoria profesională și legătura veche cu prietenii din copilărie, ceea ce îl obligă să păstreze un echilibru fragil între empatie și obiectivitate.
Dave, personajul cel mai tragic, trăiește într-un permanent conflict interior, prins între dorința de normalitate și umbrele amintirilor traumatizante.
E o elegie a depresiei, pentru că întregul film respiră un sentiment de pierdere ireversibilă, alienare și incapacitate de vindecare.
Tonul narativ, ritmul lent și atmosfera apăsătoare nu urmăresc doar rezolvarea unei crime, ci scot la suprafață golurile emoționale lăsate de traume vechi și recente.
Și vai, Doamne, cât de depresiv și sumbru e acest film de la cap la coadă. Și să-mi fie cu iertare, dar dacă rămâi stană de piatră la această poveste și la reacțiile lui Jimmy atunci când se confruntă cu tragedia, atunci chiar nu meriți titulatura de om.
Și nu doar Jimmy este cel bântuit. De fapt, aș zice că avem trei tipuri de drame în această poveste:
-
Durerea parentală — Jimmy (Sean Penn) trăiește tragedia absolută a pierderii unui copil, iar această durere devine combustibil pentru furie și dorință de răzbunare.
-
Trauma nerezolvată — Dave (Tim Robbins) poartă în el cicatricele emoționale ale abuzului din copilărie, care îl fac un om frânt, incapabil să își recapete echilibrul interior.
-
Izolarea emoțională — Sean (Kevin Bacon) pare cel mai controlat, dar și el trăiește o ruptură de ceilalți, o formă de alienare care îl face spectator în propria viață.
Actoria este magistrală, chimia dintre cei trei actori fiind alimentată de un joc bazat pe istorie comună și tensiune mocnită.
Sean Penn (Jimmy) livrează o interpretare intensă și viscerală, oscilând între vulnerabilitatea devastatoare a unui tată îndoliat și brutalitatea unui om gata să-și facă singur dreptate.
Tim Robbins (Dave) oferă probabil cea mai subtilă și tulburătoare interpretare a carierei sale. Poartă permanent în expresie și postură trauma copilăriei: privirea pierdută, gesturile ezitante, vorbirea stinsă. Să nu-l mai recunosc… ce transformare față de Shawshank Redemption.
De menționat că ambii actori au câștigat Premiul Oscar pentru actorie: Sean Penn pentru rol principal, respectiv Tim Robbins pentru rol secundar.
Nici Kevin Bacon nu se lasă mai prejos, acesta livrând un joc mult mai sobru, discret, reținut, bazat pe autocontrol și tăcere.
Pe partea de thriller am numai cuvinte de laudă la adresa acestui Mystic River.
Filmul te poartă constant pe piste diferite, alternând între perspective și indicii care par să ducă spre un răspuns clar, doar pentru a te face să îl pui din nou sub semnul întrebării.
Când credeam că sunt sigur de cine era vinovatul, mai ales că indiciile păreau clare despre personajul X, lucrurile nu erau atât de clare, iar scenariul mă îndrepta către personajul Y, care după câteva calde și reci, mă făcea să mă întorc la X.
Pur și simplu, nu ești niciodată cu un pas înaintea poveștii, ci mereu prins în același labirint de incertitudine ca personajele. Să vă mai zic și de lovitura de teatru din final?
Finalul din Mystic River este lipsit de orice sentiment de triumf, ceea ce îl face cu atât mai tulburător.
Nu există rezolvarea clasică de thriller în care dreptatea prevalează și ordinea este restabilită; în schimb, filmul lasă un gust amar, pentru că adevărul nu aduce pace, iar consecințele deciziilor greșite continuă să se răsfrângă asupra personajelor.
NOTĂ
Filmul a câștigat doar 2 Oscaruri din cele 6 nominalizări. Oricum, altceva nu avea ce să mai câștige din moment ce în acel an concura cu un colos precum Lotr: The Return of the King.
Am putea spune că e genul de film care îți amintește de ce nu e bine să îți alegi prietenii din copilărie doar pe baza faptului că locuiesc pe aceeași stradă cu tine.
Clint Eastwood reușește să ia un cartier liniștit din Boston, să-i scoată la lumină toate fantomele și să ne plimbe printr-o poveste în care fiecare crede că știe adevărul… până când își dă seama că nu știe nimic.
Este un film care te atrage cu eleganța unui thriller clasic, dar îți lasă în suflet ecoul unei tragedii moderne. Nu îți oferă finalul reconfortant al basmelor, ci frumusețea tristă a unei povești bine spuse, unde adevărul e mai degrabă o nuanță decât o certitudine.
