Nu mai este nicio surpriză că filme interesante nu sunt aduse în România, iar acestea pot fi vizionate la frații noștri de peste Prut.

Hai să vedem care-i treaba cu Warfare, unu’ dintre noile proiecte din catalogul A24.

SINOPSIS

Warfare urmărește în timp real o misiune periculoasă a unui pluton de soldați americani din forțele speciale Navy SEAL, desfășurată în orașul Ramadi, în Irak, în anul 2006.

Povestea este inspirată din experiențele reale ale co-regizorului Ray Mendoza, fost militar activ, și transpune spectatorul direct în haosul și tensiunea unui conflict urban modern, fără pauze sau detalii cosmetizate.

EXECUȚIE

Așadar, discutăm despre un proiect la care doi regizori au participat, în cazul de față: Alex Garland și Ray Mendoza, cei doi fiind camarazi și pe frontul scenaristic.

Iar în legătură cu scriitura filmului, în proporție de 90% cuvântul suprem l-a avut Ray Mendoza.

Ray Mendoza a fost membru activ al US Navy SEALs, una dintre cele mai elitiste și riscante divizii ale armatei americane.

A servit în timpul războiului din Irak, în orașe precum Ramadi – exact locul în care este plasată acțiunea filmului Warfare.

În acel spațiu, Mendoza nu a fost un simplu martor, ci un participant direct la operațiuni de luptă, confruntat cu brutalitatea conflictului urban, cu pierderi omenești, haos tactic și ambiguitate morală.

Această experiență l-a marcat profund, dar nu l-a închis într-o carapace militară – dimpotrivă, i-a deschis un drum rar: să traducă acea realitate trăită în cinema, cu autenticitate și respect față de cei care au fost acolo.

Revenind la filmul de față, abordarea regizorală este MAGISTRALĂ, viziunea celor doi regizori fiind una nesimțit de realistă.

Personajele nu sunt supereroi sau antiherei cu agende politice, ci tineri vulnerabili care respectă niște ordine, confuzi uneori, afectați de stres, dar uniți de o camaraderie reală – poate singura constantă în mijlocul haosului infernal.

Având în vedere aspectele psihologice, dramatice ale scenariului, pot spune că filmul tinde a fi mai degrabă unul documentaristic, neavând nimic din grandiozitatea și explozia filmelor de acest tip.

Evident că există și momente de acțiune, unde avioanele de luptă, tancurile, mitralierele, grenadele sau lansatoarele de rachetă sunt folosite, iar tensiunea capătă proporții generoase – dar asta se întâmplă spre actul III.

Chiar și așa, acțiunea este orchestrată într-un mod autentic și verosimil.

Spre deosebire de bătăliile largi din deșert sau junglă, aici totul se petrece în spații înguste, intersecții pustii, case prăbușite și coridoare instabile.

Pericolul este omniprezent, dar invizibil – un colț, o ușă, o umbră pot însemna moarte. Aș zice că întreaga narațiune a filmului se desfășoară prin ochii soldaților.

Însă elementul cheie al filmului este lipsa coloanei sonore. Astfel, în absența muzicii, designul sonor devine protagonist.

Încărcătorul care cade pe beton, pașii grăbiți pe coridoarele înguste, ecoul unui strigăt sau liniștea încordată de dinaintea unei ambuscade – toate sunetele devin surse de tensiune organică, nestructurată, imprevizibilă.

Nu există ritm muzical care să prevestească un pericol – și tocmai asta accentuează nesiguranța și realismul brut.

Nu în ultimul rând trebuie menționat dialogul, care, aș spune, funcționează ca o sabie cu două tăișuri.

Liniile de dialog sunt scrise brici, sunt livrate excelent astfel încât să transmită perfect emoțiile personajelor. Însă partea cea mai interesantă este reprezentată de multitudinea de expresii de specialitate.

Autentic, original, verosimil – dar extraordinar de greu de înțeles. 70% din film n-am perceput nimic. Nu de alta, dar auzeam doar: „OP, urcă 82! OPEL sunt la 200 m! PRR, ZEP urcă prin longitudine la QSR! ONE-ONE extrage la ora 4!”

NOTĂ

Bănuiesc că s-a observat că nu am menționat niciun nume de actor sau personaj. Tocmai asta înseamnă războiul, mai exact:

Toți soldații arată la fel, toți sunt speriați, toți sunt tăcuți, toți sunt în pericol. Chiar dacă pe parcurs există unele momente mai dramatice, spre uimirea mea – și a multora – nu prea reacționezi.

Nu ai niciun sentiment față de cineva anume, o astfel de abordare fiind și în celebrul Dunkirk.

Așadar, prin realismul său crud, ritmul sufocant și absența compromisurilor narative, Warfare reușește să nu fie doar un film de război, ci o trăire traumatizantă, o amintire vie a ceea ce înseamnă să fii trimis într-un loc în care umanitatea este testată la fiecare pas.