Sună ciudat și paradoxal să discutăm despre un film din repertoriul lui Nae Caranfil din postura de perdant la Premiile Gopo.

Hai să vedem care-i treaba cu filmul ăsta.

SINOPSIS

Tony (Laurențiu Bănescu) este un actor tânăr care trăiește într-un București contemporan plin de neliniști, repetiții teatrale și anxietăți personale.

În timp ce pregătește un rol într-un musical despre… cutremure, se confruntă cu propria teamă obsesivă față de un iminent seism major — o frică irațională care îi afectează din ce în ce mai mult viața de zi cu zi.

Pe lângă această fobie paralizantă, Tony trebuie să navigheze și printr-o relație tensionată cu soția sa, Cristina (Maria Obretin), o femeie posesivă, geloasă și din ce în ce mai exasperată de comportamentul lui.

Lucrurile se complică și mai tare odată cu reapariția tatălui său absent, Cornel (Teodor Corban) — un fost Don Juan decăzut, narcisic și iresponsabil, care dă buzna în viața lui Tony ca un… cutremur în sine.

EXECUȚIE

Recunosc, sunt subiectiv, dar pentru mine Nae Caranfil e cel mai bun regizor român al tuturor timpurilor. Iar și cu acest 6,9 pe scara Richter îmi confirmă admirația față de el.

Opera lui Nae Caranfil este definiția completă a cinema-ului, întărind ideea că filmul este cu adevărat a șaptea artă. Filmul de față este un melanj magistral între film – teatru – musical.

Aici, cutremurul nu e doar o amenințare naturală, ci o catastrofă interioară, una ce ține de psihicul protagonistului. De fapt, seismul real e doar pretextul, iar cel emoțional e adevărata forță distructivă.

Caranfil orchestrează un adevărat dans al fragilităților, în care personajele se ciocnesc și se prăbușesc interior, ca niște clădiri cu structura slăbită. Așadar, marele cutremur este cel sufletesc.

Relația tensionată dintre Tony și Cristina se transformă treptat într-un teren de luptă domestică, în care iubirea este înlocuită de suspiciune, neînțelegere și gelozie compulsivă.

Cristina este, în fond, un personaj tragic sub masca isteriei comice — o femeie care nu mai știe cum să fie iubită și care urlă, în propriul fel distorsionat, după siguranță și stabilitate.

În contrapunct, Cornel, tatăl reapărut după ani de absență, aduce o altă fațetă a temei principale: e figura părintelui disfuncțional, egoist, narcisic, intrat în declin, dar incapabil să accepte trecerea timpului.

Relația tată–fiu este tratată cu ironie, dar și cu o doză de melancolie. Tony, în ciuda fricilor și anxietăților sale, pare mai matur decât părintele care l-a abandonat — iar această inversare de roluri oferă una dintre cheile emoționale ale filmului.

Din punct de vedere regizoral, filmul este o capodoperă absolută, datorită modului în care realismul este împletit cu suprarealismul. Ca spectatori, ajungem să ne întrebăm ce este real și ce este vis ori fantezie.

Și asta fără să mai vorbim despre hibridizarea acestui produs — ne lovim de film, teatru și musical într-o manieră atât de naturală încât pare că așa ar trebui să fie toate filmele.

Dimensiunea teatrală e constantă. O observăm prin spațiile mici și închise (vezi scenele din apartament), prin jocul actoricesc ușor exagerat și dramatizat, ba chiar și prin personajul lui Cornel — nu știm dacă joacă sau nu un rol în povestea protagonistului.

Cât despre partea de musical… JOS PĂLĂRIA!

Muzica, compusă chiar de Nae Caranfil, este superbă, dansantă și zurlie, iar modul în care sunt filmate și coregrafiate aceste momente mi-a trântit maxilarul la podea. Scenele de dans sunt atât de bizare, încât devin hipnotice.

Actoria este excepțională — Laurențiu Bănescu, Maria Obretin și Teodor Corban formează un triunghi savuros, cu o chimie impecabilă. Iar Bănescu se apucă și de cântat, și o face chiar foarte bine.

Alături de ei îi mai regăsim pe Simona Arsu, Lucia Danet, Radu Gabriel și Adrian Văncică.

Dialogul este bine scris, suculent și foarte inteligent — toate acestea susținând un umor excelent.

Fie că vorbim de comicul de situație sau cel de limbaj, comedia este garantată. Au fost momente în care am crezut că-mi plesnește splina de la râs.

Cât despre sunet, n-am ce să reproșez: a fost impecabil, și nu am avut probleme în a înțelege replicile actorilor (lucru rar în filmul românesc).

NOTĂ

Filmul vorbește despre un individ obsedat și bolnav de frica unui mare cutremur care ar putea îngropa Bucureștiul.

Din păcate pentru el, nu cutremurul e cel care-l distruge, ci obsesia pentru el — și astfel se îngroapă singur în propriile ruine sufletești.

A pierdut în fața unei alte capodopere: Un pas în urma serafimilor.

A fost genul de gală în care, indiferent cine câștiga, nu aveai cum să te superi. Bănuiesc că a fost o luptă foarte strânsă între cele două titluri.

Totuși, 6,9 pe scara Richter a câștigat 5 premii Gopo:

• Cea mai bună actriță în rol secundar – Maria Obretin

• Cel mai bun machiaj și coafură

• Cele mai bune decoruri

• Cele mai bune costume

• Cea mai bună muzică originală – semnată de Nae Caranfil și compozitorul francez Șerban Aida