Din an în Paște trebuie să venim și cu astfel de film.

Așa că, fără alte comentarii, vă invit la Jesus Christ Superstar.

SINOPSIS

Filmul este o reinterpretare modernă și muzicală a ultimelor zile din viața lui Iisus Hristos, văzută prin ochii trădătorului său, Iuda Iscarioteanul.

Acțiunea este plasată într-un cadru atemporal, unde simbolurile biblice se împletesc cu estetica anilor ’70, transformând povestea sacră într-o meditație rock despre putere, idolatrie și revoltă.

Iisus (Ted Neeley) este portretizat ca un lider carismatic, dar vulnerabil, înconjurat de un grup de adepți entuziaști care încep să-l idolatrizeze excesiv.

Iuda (Carl Anderson), din ce în ce mai tulburat de direcția în care se îndreaptă mișcarea lui Iisus, nu-l mai vede ca pe fiul lui Dumnezeu, ci ca pe un om care riscă să devină victima propriei glorificări.

Frământat între loialitate și dezamăgire, Iuda ajunge să-l trădeze, sperând, în mod paradoxal, să evite o catastrofă.

EXECUȚIE

Dacă anul trecut discutam despre The Passion of the Christ — o poveste atât de intensă încât doar o stană de piatră n-ar fi fost mișcată — ei bine, acum mergem la polul opus.

Evident, drama rămâne aceeași, dar abordarea este cu totul diferită: Jesus Christ Superstar este un musical în toată regula.

Inițial credeam că o să asist la cine știe ce psalmi și versete cântate solemn și grav, de-mi venea să-mi iau un somn de 90 de minute. Dar am avut parte de o mare surpriză: produsul de față e o operă rock în toată splendoarea ei.

Așa cum am spus de la început, filmul se desfășoară într-un prezent stilizat. Am fost complet dezorientat la început când, din ruine, a apărut o dubiță plină de hipioți — pentru o clipă am crezut că am descărcat (pardon, închiriat de la o firmă specializată!) filmul greșit.

La o primă vedere, musicalul pare o ciudățenie: tineri în haine psihedelice din anii ’70 dansează și cântă rock în mijlocul ruinelor deșertului israelian, într-un melanj vizual care amestecă epoci, simboluri și stiluri.

Dar exact acest amestec este cheia interpretării moderne și relevante: Norman Jewison mută accentul de pe sacralitatea rigidă a poveștii evanghelice pe tensiunea umană dintre individ și istorie, dintre profet și societate.

În acest sens, filmul e mai degrabă o reflecție asupra umanității lui Iisus decât asupra divinității sale.

Muzica este GENIALĂ – Toți actorii cântă și joacă cu patos, iar orchestrațiile sunt fabuloase, îmbinând jazz, rock, blues și pop. Multe piese sunt atât de catchy că m-am trezit bătând din picior fără să-mi dau seama.

Nu pot să nu menționez scena de deschidere cu Iuda — Carl Anderson oferă un moment de colecție, atât ca interpretare vocală cât și ca prezență scenică, scena este cinematografie și regie pură.

Filmul a fost controversat din toate direcțiile — religioase, culturale, politice — tocmai pentru că a avut curajul să reinterpreteze una dintre cele mai sacre narațiuni ale creștinătății printr-o lentilă profund umană, artistică și… rock.

Încă de la lansarea sa ca album-concept în 1970 și mai ales după adaptarea pentru marele ecran, Jesus Christ Superstar a stârnit reacții polarizate.

Printre cele mai importante critici:

• Absența Învierii – Pentru multe confesiuni creștine (în special cea ortodoxă și cea catolică), învierea este punctul central al credinței. Un film despre Iisus care se termină pe Golgota pare incomplet sau chiar „eretic” pentru unii. Astfel, lipsa acestei părți a fost văzută ca o negare a divinității lui Hristos.

• Umanizarea excesivă – Iisus nu este prezentat ca fiul atotputernic al lui Dumnezeu, ci ca un om vulnerabil, obosit, nesigur, care se îndoiește, se frământă, suferă psihic. Pentru unii, această reprezentare a fost tulburătoare, pentru alții, revelatoare.

NOTĂ

Pe lângă dramatismul binecunoscut al poveștii, m-au surprins și momentele de umor — chiar am râs în câteva rânduri, lucru total atipic pentru un film cu această tematică.

Jesus Christ Superstar a fost și rămâne controversat nu pentru că batjocorește povestea lui Iisus, ci pentru că refuză solemnitatea convențională. Vine cu sinceritate artistică, curaj ideologic și o libertate creativă rar întâlnită în filmele religioase.

Este un film radical, poetic și provocator, care pune întrebări în loc să ofere răspunsuri. Un film în care divinul nu e găsit în miracole, ci în fragilitatea omului care întreabă și nu primește niciun răspuns.