1 nominalizare la Premiile Oscar.

Memoir of a Snail este o animație de tip stop motion venită de pe meleagurile cangurilor, adică din Australia.

SINOPSIS

Filmul urmărește viața lui Grace Pudel ( Sarah Snook ) , o femeie melancolică din Australia anilor 1970, care se confruntă cu pierderea părinților și separarea de fratele ei geamăn, Gilbert ( Kodi Smit-McPhee ).

De asemenea, a noastră Grace s-a născut prematur, astfel a avut de suferit la aspectul fizic, fiind diagnosticată cu anomalia de gură de iepure.

Pentru a face față singurătății și durerii, Grace dezvoltă o pasiune pentru colecționarea melcilor, precum și a altor obiecte, devenind o adevărată colecționară.

Pe măsură ce înaintează în viață, ea întâlnește diverse personaje excentrice și trece prin experiențe care o ajută să-și înțeleagă și să-și accepte trecutul.

EXECUȚIE

O spun din start, ANIMAȚIA NU ESTE PENTRU COPII.

Și nu o spun doar din cauza sau datorită faptului că avem parte de o tematică sumbră și multe momente în care se moare, ci și pentru că avem foarte multe momente în care limbajul este unu’ mai colorat sau în care personajele iau parte la niște activități mai deochiate, cum ar fi un huța uța în leagăne.

De asemenea, personajele nu se sfiesc să stea în costumele lui Adam și Eva.

Așadar, copiii și nepoții să fie trimiși la culcare la această animație R – RATED, fiind și printre puținele animații cu acest rating care au fost nominalizate la Premiile Oscar.

Filmul este o jelanie de cap la coadă, fiind privitori la viața unei persoane încercate de cele mai urâte necazuri întâlnite, și aici mă refer fie la decesele unor apropiați, fie la despărțirea de fratele ei, fie la eșecuri în viața amoroasă, fie la episoade de depresie și anxietate, fie marginalizare, iar lista poate continua până la sfârșit.

Ce să mai!?!? Dacă George Bacovia ar fi regizat o animație, ei bine, aceasta ar fi fost apogeul creativ al poetului.

Totuși, animația ne oferă și câteva momente mai amuzante, evident în care umorul negru și morbid reprezintă unealta principală, mai morbid decât celebrele bancuri cu somalezi.

Pe lângă acest aspect, filmul nu ne lasă angrenați în această lume neagră și lipsită de lumină, din contră, prin intermediul personajelor pe care Grace le întâlnește pe parcurs, acestea ne învață să nu rămânem blocați în trecut și suferință.

Știu că sună a clișeu, dar viața merită trăită prin lucrurile cele mai mărunte, prin pasiunile noastre și prin interacțiunile cu personale apropiate.

Grace Pudel, protagonista filmului, este definită de dorința ei compulsivă de a colecționa obiecte, o practică ce devine un substitut pentru relațiile interumane pierdute.

Aceasta nu este doar o trăsătură excentrică, ci o reprezentare subtilă a modului în care oamenii încearcă să controleze haosul vieții prin atașamentul față de lucruri materiale. Colecția ei devine astfel o încercare de a păstra fragmente ale trecutului și de a compensa pierderile suferite.

Această obsesie nu este un simplu detaliu narativ, ci un comentariu profund asupra psihologiei umane.

Stilul vizual distinctiv al lui Elliot, caracterizat de figuri modelate manual și o paletă de culori sepia, conferă filmului o atmosferă nostalgică și profundă, rămâneam tâmp când observam atenția la detalii, tocmai că animația de tip stop – motion a avut mereu un parfum deosebit.

NOTĂ

Actul III a fost surpriza nucleară a filmului, nu de alta, dar e de surprins faptul că nu am vărsat mai nicio lacrimă până în actul III, nu de alta, dar mai mult eram uluit de câtă durere era pe ecran de nici nu percutam la nivel emoțional acel haos.

Însă, finalul animației vine cu o schimbare de direcție care a adus tsunami-ul lacrimal.

Mesajul său despre acceptare, despre găsirea conexiunii umane și despre ieșirea din cochilia propriei suferințe este unu’ cât se poate de actualitate și rezonează cu fiecare dintre noi.

Nu este cea mai originală poveste, în niciun caz și totuși, cred că un sfert de oră ar mai fi putut fi tăiat la montaj, nu știu de ce, dar unele segmente mi s-au părut a fi mult prea lungite.

Nu se compară cu animația The Wild Robot, dar mi-a plăcut mult mai mult decât Flow.