4 nominalizări la Premiile Oscar.

La mai bine de 100 de ani, celebrul film Nosferatu, eine Symphonie des Grauens primește un remake de calibru din partea regizorului Robert Eggers.

SINOPSIS

Acțiunea are loc în secolul al XIX-lea și îl urmărește pe Thomas Hutter ( Nicholas Hoult ), un agent imobiliar din orașul Wisborg, care este trimis în Carpați pentru a încheia o afacere cu un conte misterios, pe nume Orlok ( Bill Skarsgård ).

Ajuns la castelul său izolat, Hutter descoperă rapid natura sinistră a contelui, care nu-i deloc vreun bătrân obișnuit, iar poftele sale în materie de hrană și lichide nu sunt deloc umane.

După ce semnează actele pentru achiziționarea unei case în Wisborg, Orlok își dezvăluie adevăratele intenții deloc prietenoase, în plus, acesta vrea să devină partenerul de viață și moarte a soției lui Hutter, femeie blestemată și bântuită de ani buni de către acest Conte.

Pe măsură ce Hutter încearcă să scape din castel, Orlok pornește într-o călătorie spre Wisborg, răspândind o molimă mortală. Ellen ( Lily-Rose Depp ), soția devotată a lui Hutter, devine cheia pentru a-l opri pe vampir.

EXECUȚIE

Având în vedere numele celui care se află la cârma regizorală, bănuiesc că știți că nu avem de-a face cu vreo producție ofilită, comercială și plină de clișee.

Doar unu’ ca Robert Eggers putea să facă o astfel de producție, doar el putea să facă o poveste adevărată cu și despre vampiri, tot el discutând în interviuri de lipsa de vampiri reali din filme, lipsă ce persistă de decenii.

Și pe bună dreptate! Pe lângă clasicul de acum un secol, în materie de mari hit-uri, doar Francis Ford Coppola a reușit să aducă un conte colțuros de mare clasă cu al său – Bram Stoker’s Dracula cu Gary Oldman în rol de Dracula.

Aici, nu mai avem parte de vampiri sexy, îndrăgostiți, puși pe comicărie sau alte activități simpatice. Nu, tată! Acum avem parte de un strigoi urât cu spume și pus să aducă necaz.

Aah, că avem parte în continuare de respectiva poveste de dragoste, așa e, dar e spusă sub cel mai rece și sumbru ton cu putință.

Apropo, fiți fără griji, acest Nosferatu nu se duce în direcția lui The Lighthouse, alt film regizat de Robert Eggers, în sensul că o să vizionați un film coerent, nu vreo nucleară filosofică în care nu înțelegeți mai nimic.

Aș spune chiar că acest film este combinația perfectă între comercial și artă.

Mai exact, cât mai puțin comercial și cât mai mult artistic, până la urmă – Cât poți să ,, intelectualizezi ” povestea lui Dracula, mă rog, povestea lui Orlok?

Hai că nu v-am spus nimic în sine despre film, deci :

Din punct de vedere tehnic, Nosferatu este printre cele mai impresionante filme văzute de mine în ultimii ani, iar ce-a reușit Robert Eggers cu un buget de doar 50 de milioane este uluitor și incredibil, fiind puțini regizori în lumea asta care ar putea să realizeze așa ceva cu un asemenea buget.

Cinematografia este o nebunie, unghiurile, design-ul luxos și gotic, compoziția cadrelor, paleta de culori bacoviene și anumite mișcări incomode ale camerei reușesc să creeze o atmosferă apăsătoare de splin de parcă te-ai afla în cel mai slinos coșciug existent.

Totul fiind susținut de o coloana sonoră cu iz arhaic care accentuează momentele de spaimă ale peliculei.

De asemenea, avem o împletire perfectă între efecte computerizate și cele practice, iar efectele practice atacă foarte bine departamentul de make-up reușind să confere un antagonist memorabil, ce-i drept, poate nu la nivelul celui din 1922.

Și da! Din punctul meu de vedere, aspectul lui Orlok din 1922 nu are egal nici până în ziua de azi.

Nu o să intru în partea de spoilere, dar design-ul vampirului de acum e cu totu’ diferit față de tot ce-am avut până acum, iar din declarațiile regizorului, s-a dorit o înfățișare cât mai apropiată de stilul transilvănean al acelor vremuri, citez : „ M-am luptat să creionez cum ar fi arătat un nobil ardelean mort. ”

Și că tot am intrat în această discuție, filmul este bine angrenat în folclor și în tradițiile transilvănene, așa că, să vă așteptați la extrem de mult dialog vorbit în română, ba chiar și în țigănește, multe cadre filmate prin Europa de Est, printre care și țara noastră.

De asemenea, pentru cunoscători, la o anumită secvență o să recunoașteți și un celebru taraf autohton de muzică lăutărească.

În plus, la partea de generic, mai exact la capitolul de echipă de producție, se vor observa nume din România, Cehia, Ungaria, fapt ce denotă o atenție sporită la detalii, iar asta se va observa în film.

Ce-i ciudat e că se vorbește o mulțime de limbi, doar germană nu prea, dar mă rog, nu o să înfig țărușul în film doar pentru acest motiv, că se compensează pe alte paliere.

Chiar și dialogul este bine scris, fiind plin de arhaisme și regionalisme fiind în tonul acelor vremuri, iar cel mai bine se va observa în graiul și-n replicile Contelui Orlok.

Pe partea de horror filmul își livrează bine treaba, nu oferă gratuități și clișee fumate, totu’ bazându-se pe jocul de lumini și umbre care conturează atmosfera terifiantă și pe prestația deranjantă și incomodă interpretată de Bill Skarsgård.

Bill Skarsgård portretizează cu măiestria forța Contelui, când e să te afli în aceeași încăpere cu domnia sa nu-ți arde să scoți vreun sunet, mai ales când acesta urlă din toți colții și plămânii, și din ce m-am documentat, pare-se că tot Bill Skarsgård a făcut și vocea strigoiului.

De asemenea, reușește să portretizeze dualitatea contelui, conflictul interior dintre iubire și moarte, iar asta conduce la relația sa cu Ellen.

Lily-Rose Depp reușește o performanță bună, nu una cât să rupă norii și marile decernări de premii, dar cât să puncteze într-un mod decent fragilitatea, sensibilitatea și starea de izolare a personajului ei.

Totuși, în rolul principal mi-aș fi dorit să o văd mai degrabă pe Anya Taylor – Joy, mi s-ar fi părut mult mai potrivită și cred că ar fi fost și un examen pentru ea pentru a-și etala și acele valențe actoricești mai profunde și artistice.

Restul distribuției își livrează bine treaba, dar cel care condimentează delicios filmul este nimeni altul decât Willem Dafoe care prin prezența sa carismatică reușește să aducă o interesantă pată de culoare acestui film.

Ca puncte oarecum slabe aș discuta despre lipsa de originalitate, până la urmă, nu-i nimic nou față de celebrele povești Dracula și Nosferatu, avem din nou același drum către castel, povestea de dragoste, măcelul de pe corabie, finalul dramatic, nimic nou sub soare.

Din punct de vedere tematic, la fel, avem parte de clasica confruntare dintre bine și rău, și aceleași motive și teme despre dragostea pierdută, obsesie, frică și izolare.

NOTĂ

Așa cum am spus și mai devreme, nu știu cât poți să inovezi această poveste spusă de mii de ori, dar măcar Robert Eggers a arătat cum se face la modul meseriaș un film horror cu și despre vampiri.

După ce-am văzut acest film nu vreau să mai aud niciodată de „ marea regie, marele scenariu și montaj realizate de Sean Baker în Anora ”, păi dacă alea au fost impresionante, atunci Nosferatu ar trebui să-l includem la ceva producții de nivel universal.

Și dacă tot suntem la capitolul premii, nu zic să iasă triumfător, că sunt slabe șanse, dar mi s-ar părea o crimă abominabilă ca filmul ăsta să nu rupă nominalizările la aspectele tehnice.

Dacă nici filmul ăsta nu mai e impresionant la aceste capitole, atunci s-a întors lumea cu fundul în sus.

Cât despre Nosferatu, pot spune că-i definiția completă a unui film, răspunsul ideal la întrebarea : Cum arată și cum se realizează un film adevărat?

Nu-i un film pentru toată lumea, clar va fi un generator de controverse și păreri împărțite, așa că dacă doriți un produs comercial unde să mergeți pentru a vă distra, speria și țipa de mama focului, atunci s-a greșit filmul.

Dar dacă doriți un produs bine realizat, serios și cu mult simț artistic, ei bine, acesta este filmul ideal.

Îi acord filmului o notă puternică de 8 cinstit, cu precizarea că e un 8 cu bătaie spre 9, poate că viitoarea variantă extinsă a filmului anunțată de Eggers o să mă facă să-i acord o notă mult mai mare.