Ce tot tura-vura cu Denis Villeneuve, hai să ne întoarcem în 1984 cu ecranizarea romanului istoric orchestrată de David Lynch.

Pare-se că David Lynch era într-o perioadă de experimente pe atunci în materie de genuri.

SINOPSIS

Acțiunea are loc într-un viitor îndepărtat, unde imperii intergalactice luptă pentru controlul planetei deșertice Arrakis, cunoscută și sub numele de Dune. Arrakis este singura sursă a „melanjului” (sau spice), o substanță rară care prelungește viața, amplifică abilitățile mentale și permite călătoria interstelară.

Povestea îl urmărește pe Paul Atreides (Kyle MacLachlan), moștenitorul Casei Atreides, care primește controlul asupra planetei Arrakis din partea Împăratului Shaddam IV (José Ferrer).

Însă în spatele acestui aparent favor se ascunde o conspirație mortală orchestrată de dușmanii lor, Casa Harkonnen, condusă de baronul Vladimir Harkonnen (Kenneth McMillan).

După o trădare devastatoare, Paul este forțat să supraviețuiască în condițiile aspre ale deșertului și să se alăture fremenilor, locuitorii nativi ai planetei.

EXECUȚIE

Am auzit multe păreri împărțite despre acest film, cum ar fi că acesta este o ecranizare mult bună față de cea adaptată recent de Denis Villeneuve.

Pentru cei care au această opinie nu-mi rămâne decât să recomand Nurofen sau Paracetamol pentru dureri de cap?

Voi vorbiți serios??? Nu vreau să fiu nesimțit, dar mi se pare grav rău ce se întâmplă în acest film

Pe scurt, din tot ce-am văzut până acum din repertoriul lui David Lynch, pot spune că acesta e pardaful suprem.

Nu o să discut despre capitolul tehnic, unde filmul evident că dă chix într-un mare fel, doar vorbim despre un SF apărut în 1984, dar n-am cum să nu mă gândesc la momentul în care două personaje își activează acele scuturi de forță de am simțit cum îmi curge sânge din ochi.

Filmul are 2 ore și puțin, iar să compactezi ditamai opera precum Dune-ul lui Frank Patrick Herbert este o misiune chiar imposibilă, este extrem de dificil ca într-un timp atât de scurt să transmiți întreaga emoție, spiritualitate și filosofie care zace în acest titlu legendar.

Sunt atâtea personaje cruciale care gravitează în jurul acestei povești de proporții epice, iar filmul nu le construiește mai deloc, repet, asta din cauza timpului extrem de limitat.

Lipsește cu desăvârșire conflictul politic dintre cele două case – Una dintre atracțiile principale ale cărții.

De asemenea, design-ul și modul în care sunt înfățișate personajele mi se pare unu’ comic, au acel stil punk, parcă ar avea design-ul mai caraghios din serialele Star Trek, iar asta a condus ca în unele momente să nu pot să iau în serios anumite momente.

Chit că nu vreau, dar chiar nu mă pot abține în a nu face comparație cu actuala adaptare adusă de Denis Villeneuve, păi acolo avem o poveste spusă în două filme care au împreună mai bine de 5 ore, deci hai să mai lăsăm de-o parte reacțiile de Gică Contra absolutiste, că aici chiar nu își iau rostul.

Actoria mi s-a părut una de lemn Tănase, Kyle MacLachlan nu m-a dat pe spate mai în niciun film în care l-am văzut, iar restul distribuției mi s-a părut palidă rău, Sir Patrick Stewart îl vedeam numai pe Picard…

Trebuie să recunosc că filmul pentru vremea lui a fost extrem de curajos, design-ul, costumele și scara la care a fost filmat pe anumite segmente sunt cu adevărat îndrăznețe, îmi dau seama că pentru perioada respectivă multă lume a fost uluită.

Ce-i drept, înainte de el a fost un Star Wars creat de maestrul George Lucas cu care era imposibil să rivalizezi pe acel palier de Epic SF.

De asemenea, mi-a plăcut partea în care intrăm în a doua jumătate a poveștii, cea în care intrăm în adânc în zona religioasă, mistică și spirituală, în care facem cunoștință cu profeția lui Muad’dib, iar cadrele de acolo cu deșertăciunea Arrakis-ului au fost de-a dreptul superbe.

NOTĂ

Un film care realist vorbind, a îmbătrânit extrem de urât, care nu se mai ține pe picioare, iar cu greu am găsit ceva ca să-l fac să treacă de pragul de corigență.

M-am săturat de discuțiile legate de : Domneee, filmul nu face deloc cinste cărții, nu se compară cu celebra carte. Iar asta e valabil pentru orice titlu.

Tocmai și d-asta se numește ADAPTARE, este foarte greu să adaptezi o carte din scoarță în scoarță, mai ales dacă vrei să faci un produs vandabil, păi dacă ar fi fost o adaptare ca lacrima pentru Dune, atunci am fi avut nevoie de vreun film de vreo 6 ore.

La final, mă văd să-i acord un 5 cu mare indulgență și nu-mi rămâne decât să aștept cu nerăbdare Dune Messiah.