Pentru recenzia de azi, ceva mai deosebit – Basic Instinct.

SINOPSIS

Detectivul Nick Curran ( Michael Douglas ) investighează asasinarea unui fost star rock, Johnny Boz, care a fost ucis în timpul unui act sexual brutal.

Principalul suspect este scriitoarea de romane polițiste Catherine Tramell ( Sharon Stone ), o femeie inteligentă și seducătoare, care a scris un roman în care o crimă similară a fost descrisă.

Pe măsură ce investigația avansează, Nick devine din ce în ce mai atras de Catherine, chiar dacă dovezile împotriva ei se acumulează, iar relația lor devine extrem de complicată, pe fondul atracției sexuale și al suspiciunilor reciproce.

Catherine pare să joace un joc psihologic cu Nick, manipulându-l în mod subtil. Nick este, de asemenea, presat de șefa lui, căpitanul Talcott (Chelcie Ross), și de psihologul departamentului de poliție, Beth Garner (Jeanne Tripplehorn), care fusese iubita lui Nick și care devine, la rândul ei, implicată în caz.

EXECUȚIE

Ehee, dacă tot am făcut o recenzie la  9½ Weeks, am zis să vin în contrapartidă și cu Basic Instinct, acolo am avut parte de o dramă erotică, aici mergem pe un thriller ca la carte.

Și trebuie să reiau vechea discuție : Nu am fost deloc deranjat de scenele fierbinți! De ce? Pentru că au avut un sens, nu fiind doar niște scene gratuite care funcționează pe premisa : – Ai văzut bă, ce i-am dat-o ăleia?

Scenele joacă un rol crucial în construcția personajului lui Sharon Stone, ca să nu mai zic că joacă un rol crucial în fundația intrigii, ajutând chiar și la relația tumultoasă dintre personaje.

Catherine Tramell întruchipează arhetipul femme fatale, însă, spre deosebire de predecesoarele sale din filmele noir clasice, ea este mult mai modernă și îndrăzneață în abordarea ei.

Aici, Catherine nu este doar un simplu pion în jocul unui bărbat puternic, ci este ea însăși jucătorul principal. Ea își folosește sexualitatea nu pentru a se supune, ci pentru a domina și a dezorienta pe cei din jurul ei, inclusiv pe Nick.

Filmului îi place să exploreze latura întunecată a dorinței umane, a atracției către lucruri interzise și periculoase.

Nick este un exemplu perfect al acestui lucru, deși este conștient de pericolul pe care Catherine îl reprezintă, nu poate rezista atracției pe care o simte pentru ea. Această tensiune între rațional și irațional este una dintre cheile care fac filmul atât de captivant.

De asemenea, producția pune în discuție ideea că instinctele noastre primare – dorința, frica, puterea – pot fi mai puternice decât rațiunea, conducându-ne către decizii auto-distructive.

Aici, jocurile sexuale reprezentând fie o zonă de refugiu, fie o armă letală.

Și apropo, vorbim despre filmul care a lansat-o pe Sharon Stone, acuma, sunt curios dacă o altă actriță de mare anvergură ar fi acceptat rolul respectiv, cât mai ales scenariul respectiv.

Și că tot am adus în discuție scenariul, acesta nu este cel mai realist, și fără a da mari spoilere, la un moment dat se moare pe capete mult prea mult, și parcă strica din impactul filmului, exagerând câteodată, dar ăsta-i și farmecul filmului.

Chiar și așa, scenaristul Eszterhas a creat un scenariu inovator, plin de suspans și introspecție psihologică, care depășește convențiile genului thriller și provoacă spectatorii să-și reevalueze percepțiile despre putere, sexualitate și adevăr.

Muzica lui Jerry Goldsmith, intensă și evocatoare, amplifică tensiunea psihologică. Verhoeven reușește să transforme un simplu thriller într-un studiu al psihicului uman, cu toate contradicțiile și obsesiile sale.

De asemenea, ca mulți alții, deci n-am fost singurul nebun, am observat anumite inspirații din filmografia lui Alfred Hitchcock, în special pe partea de coloană sonoră, dar și din mici firimituri scenaristice.

Actoria este la cote înalte, Michael Douglas și Sharon Stone fac un cuplu perfect, chimia dintre ei fiind extrem de palpabilă și de verosimilă.

Ea portretizează o femeie incredibil de inteligentă, seducătoare și periculoasă, cu o prezență magnetică, Stone stăpânește perfect dualitatea personajului, jucând între mister și provocare, între manipulare și vulnerabilitate, ceea ce face ca fiecare mișcare făcută sau fiecare replică să fie de-a dreptul hipnotizantă pentru noi, spectatorii.

De cealaltă parte, Michael Douglas, în rolul detectivului Nick Curran, aduce o intensitate brută și o vulnerabilitate care fac personajul său complex și uman.

Nick este un bărbat prins între datoria sa de detectiv și atracția copleșitoare față de Catherine. Douglas joacă perfect acest contrast – un polițist dur cu o fragilitate emoțională, care se lasă prins în jocurile psihologice ale lui Catherine.

Despre scena celebră de la interogatoriu….Ce să spun? Cuvintele sunt de prisos, vorba lui Scorsese : This is cinema! Și pot spune că acest film merită chiar o vizionare în IMAX, pentru a simți cu adevărat impactul compoziției scenice și cinematografice, unghiurile închise folosite de directorul de imagine, ș.a.m.d.

Lăsând gluma la o parte, scena respectivă o pot interpreta și ca pe un contact între film și spectatori, mai exact, despre gratuitățile oferite de către un film, acele scene lipsite de sens și doar livrate pentru a șoca, și care într-un final ne distrag de la detaliile și esențele poveștii respective.

Acum, poate sunt doar eu nebun, dar asta a fost interpretarea mea la respectiva scenă.

Cât despre final, acesta este unu’ deschis și ambiguu, și dacă mă întrebați pe mine, sincer să fiu, nici acum nu știu ce să cred, dar oscilez către un verdict de – vinovată.

NOTĂ

Genu’ de film care-i aproape imposibil de scos în ziua de azi, și nu știu motivul : A devenit lumea mai pudică, ori faptul că avem genul ăsta de materiale la doar un click distanță, deși, totuși, hai să nu comparăm filmele acestea cu ACEL GEN DE FILME!

Nu că sunt vreun obsedat sau cine știe ce nebun, dar decât niște căzături ordinare precum After, Fifty Shades of Grey sau alte filme de genu’, fă naibii niște filme de genu’ care să fie și-n zona asta mai înfierbântată, cât mai ales să fie CEREBRALE ȘI DEȘTEPTE.

E departe de a fi un monument istoric al cinematografie, dar mi se pare că face dintr-o posibilă colecție de 100 de filme pe care să le vezi înainte să mori.

Să fim serioși, mai e nevoie și de filme de genu’, nu doar de drame artistice sau cine știe ce pelicule intelectuale.