Să vezi și să nu crezi!?!? Încă un film românesc despre perioada de tristă amintire.

SINOPSIS

O să fiu cât se poate de succint la această secțiune a recenziei, deoarece, dacă aș intra ca lumea în premisă, mi-ar lua 2 pagini de scris doar aici.

Bun venit în anul istoric 1989, la doar câteva zile până la Crăciun, iar întreg orașul se află în pregătiri pentru venirea lui Moș Gerilă.

Astfel, povestea se bifurcă-n 4 spre 6 fire narative.

Așadar, avem de-a face cu un securist ( Ionuț Postelnicu ) și a sa mamă care trebuie evacuată dintr-o locuință veche care urmează să fie demolată, doi tineri rebeli și fugari care vor să treacă granița și să scape de mizeria comunistă, un regizor  ( Mihai Călin ) care pregătește un program tv omagial de Anul Nou, o actriță care este cooptată de către regizor ( Nicoleta Hâncu ) și Gelu ( Adrian Văncică ), un muncitor care lucrează pe rupte pentru a aduce o pâine pe masa familiei sale.

Iar acum, nu rămâne decât să urmărim povestea acestor personaje din ultimele zile de dinaintea căderii comunismului.

EXECUȚIE

Mi-au trebuit câteva zile ca să rumeg cum trebuie acest film.

Trebuie să o spun de la început că această recenzie este scrisă de către un tânăr de 21 de ani, deci, cineva care n-a mirosit un fum de comunism, cineva care cunoaște acest regim doar din poveștile părinților și a rudelor mai trecute prin viață.

Ce-i drept, în primă fază plecasem destul de mâhnit, în sensul că am ieșit din sala de cinema pe premisa : Mda, mă rog, alt film despre regimul comunist.

Dar după mi-am dat seama că sunt puțin cam ipocrit, n-ar fi fost corect să judec după acest aspect, mai ales că filmul Libertate l-am savurat și adorat la maxim.

Însă, unde vreau să ajung este că : Sunt convins că avem mulți oameni de film care pot aduce povești originale și angrenate în perioada noastră. 

Acum, dacă eu m-am săturat de atâtea filme românești despre perioada comunistă, nu vreau să mă gândesc la sărmanii care au îndurat mizeriile sistemului respectiv.

Aa, că mai există fosile care plâng de dorul acelui regim sau chiar persoane mai tinere, asta-i partea a doua.

Dar știți ce-i amuzant ? Că tot ei sunt cei care butonează telefonul de dimineața până seara, rup facebook-ul ăla albastru, au un meci sau un film pe fundal pe la 23 sau 12 noaptea, și au lângă ei poate și o pungă de Pringles.

Și tot ei spun că ce bine era pe vremea tovarășului…. Hai sictir!

Revenind la film în sine, ca să vin cu o mică bilă neagră, ar fi multitudinea de fire narative, mai ales că cel puțin unu’ dintre ele a fost cam inutil.

Din punctul meu de vedere, actul I este cel mai important punct al filmului, în sensul că, acesta prezintă o ardere destul de lentă, iar dacă ai trecut peste migăloasa și complexa expozițiune a actului respectiv, ei bine, de acolo filmul curge liniștit.

Și deși vorbim despre un film de aproape 2 ore și jumătate, chiar nu m-am putut plânge de durată, ritmul fiind foarte bine temporizat, mai ales din actul secund unde totul prinde contur, iar de acolo chiar pot spune că am rămas fascinat de pățaniile personajelor.

Ca poveste, așa cum am spus și mai devreme, este cea pe care o știm cu toții, despre oamenii care jucau două roluri în viața de zi cu zi, ba când trebuiau să se prefacă fericiți și entuziaști când venea vorba de marele tovarăș, ba când aceștia ajungeau acasă și trăiau cu spaimă și cu dezgust față de ce se petrece în jurul lor.

Deși într-un final, toate aceste fire narative ale personajelor prezintă un tot unitar, separat, putem observa tipologii diferite : cei care execută ordinele, cei nostalgici, cei care doar așteaptă în liniște sau își pun în surdină vreun Aurelian Andreescu așteptând vreo schimbare, sau rebeli care pun piciorul în prag gonind în mașină cu acorduri puternice și zgomotoase de Scorpions către un tărâm mai bun.

Pe plan de actorie, filmul se menține foarte bine, aici n-am ce să reproșez, pe lângă numele principale care se află pe poster-ul filmului, mai întâlnim și alți actori din garda mare a filmului românesc.

Însă, vârful de lance este reprezentat de Adrian Văncică, el fiind cel care cară filmul, și pentru 2 ore și jumătate m-a făcut să-l uit complet pe celebrul său personaj Celentano din Las Fierbinți, și singurul pe care l-am văzut și auzit a fost Gelu.

Tot pe acest plan, am simțit și o mică durere în suflet, mai exact, VĂD MEREU ACELEAȘI FEȚE ÎN TOATE FILMELE ROMÂNEȘTI…

Acum nu știu, ori UNATC este o facultate de șomeri, ceea ce nu cred și nu vreau să cred asta, ori sunt probleme sau niște sfori trase deja pe la agențiile mari de casting, ori chiar avem actori tineri nepregătiți.

Pe departamentul tehnic, din nou, n-am nimic de reproșat, ba din contră, imaginea și sunetul sunt impecabile, n-a fost nevoie să-mi ciulesc urechile pentru a descifra ce grăiesc personajele, iar imaginea compusă din culori spălăcite și șterse descrie perfect atmosfera mizeră și apăsătoare din perioada respectivă.

Și încă o chestie pe acest palier, am rămas plăcut surprins și am apreciat enorm faptul că imaginea a curs lin și clar, nu am avut parte de cadre statice cu luna aflată pe cer sau cu vreo partidă lungă și încinsă de sorbit ciorbă.

Încă un punct forte al filmului este reprezentat de design, acesta fiind de excepție, oferind un efect perfect de imersiune, și aici mă refer la tot ce ține de obiecte vechi, vehicule, haine sau aspectul sărăcăcios al locuințelor.

NOTĂ

Finalul peliculei este incredibil, acolo având o reacție de : Du-te că nu te cred! Cel puțin pentru mine, direcția acestui segment final a fost total neașteptată pentru mine.

Nu știu câta comedie se află în această peliculă, umorul fiind mai mult oarecum accidental, fiind o fază unde trebuie să recunosc că am râs copios, deși era mai mult de râsu’ plânsului.

La final, am rămas plăcut surprins de Anul Nou care n-a fost, nu mă așteptam să mă surprindă atât de mult, însă ce-i drept, nu-l consider o capodoperă monumentală, acel etalon al cinematografiei autohtone, departe de așa ceva.

Încă aștept acel film nou, mare, modern și cât de cât original la care să aclam : Da, în sfârșit, ACEL FILM ROMÂNESC de să mă mândresc cu el peste tot în lume!

I-a lipsit acea lovitură emoțională, dar pentru cineva ca mine care n-a prins vremurile respective, perspectiva este cât se poate de diferită, la fel și impactul.

Deci, nu-mi rămâne decât să-i fac o cântare acestui film de nota 8.