#129 IMDB

Per Qualche Dollaro in Più sau For a Few Dollars More este partea secundă a pseudo-trilogiei – Trilogia del dollaro regizată de marele Sergio Leone și cu nemuritorul Clint Eastwood în rol principal.

Sinopsis

Filmul îl urmărește pe justițiarul fără nume, dar pare-se că acum primește o poreclă Manco ( Clint Eastwood ), un vânător de recompense tăcut și letal, care își continuă căutarea de bani și justiție în Vestul Sălbatic.

Marea recompensă este este El Indio ( Gian Maria Volontè ), un criminal rece și calculat, bântuit de o amintire terifiantă, un labil psihic care este scos din pârnaie cu ajutorul aghiotanților săi, care, are ca plan – Jefuirea Băncii din El Paso, cea mai bine păzită instituție care există.

Pe partea cealaltă a ringului, mai exact, la concurența pentru capul lui El Indio, se află Colonelul Douglas Mortimer ( Lee Van Cleef ), un fost ofițer al armatei cu o precizie de neegalat, considerat – Cel mai Bun Trăgător al Vestului Sălbatic.

Execuție

Într-adevăr, precedenta parte nu prea m-a dat pe spate, și ca să vin și cu o mică destăinuire, nici nu prea sunt un mare fan al genului western.

Cât despre acest For a Few Dollars More – UN MARE WOW!

Mi s-a părut că nivelul fiecărui segment component al peliculei s-a dus cu o treaptă și jumătate, chiar două mai sus.

Abordarea execuției mi s-a părut mult mai artistică și foarte puțin comercială, mult mai serioasă, accentul picând pe narativă și tot ce ține de palierul scenaristic.

Dacă A Fistful of Dollars mi s-a părut rablagit pe scriitură, unde am avut parte de niște personaje destul de slab construite, iată că acum trecem la un nivel superior.

Aici, avem parte de niște personaje genial construite, toate au o misiune clară, dar mai ales au propriile motivații, și niște motivații cât se poate de serioase, iar aici mă gândesc la sumbra poveste al lui El Indio.

În plus, avem de-a face cu multe răsturnări de situație, câteva flashback-uri bine montate și o mare atenție la detalii, mai ales în ceea ce privește planul de jefuire al Băncii de la El Paso.

Actoria este la nivel stelar, doar simplele priviri năucitoare venite din chipurile lui Manco și Colonelului Douglas te fac să devii campion mondial la alergat și de-a v-ați ascunselea.

Însă, pe lângă obiectivele lor serioase, pe lângă replicile lor de tâlc, aceștia mai vin și cu unele dume care au fost niște eficiente generatoare de râs.

Deși vine cu o durată în plus de 30 de minute față de prequel, spre deosebire de respectiva parte, acesta nu m-a plictisit de nicio culoare, pur și simplu fiecare interacțiune dintre personaje, fiecare replică, fiecare moment de tăcere mi s-a părut savuros.

Din punct de vedere al acțiunii, aceasta scade ca număr de împușcături, dar modul cum țintele cad la pământ sunt cât se poate de realiste, nu ca în prima parte de zici că atunci când erau împușcați mai întâi erau exorcizați și după cădeau la pământ.

DOAMNE SFINTE, CUM E MUZICA!

Ennio Morricone este în continuare prezent la datorie și oferă o coloană sonoră de excepție, repet, parcă mult mai îmbunătățită față de precedentul film, aici, coloana sonoră amplifică cu măiestrie momentele de tensiune sau de mister.

Ca să nu mai vorbesc despre unul dintre cele mai memorabile elemente ale coloanei sonore – Ceasul muzical de buzunar, care joacă un rol cheie în povestea filmului. Melodia sa simplă, dar pătrunzătoare, este folosită pentru a marca momentele de duel și pentru a sublinia legătura dintre personaje și trecutul lor întunecat.

Din punct de vedere al cinematografiei, Massimo Dallamano realizează cu măiestrie o magistrală lucrare vizuală portretizând Vestul Sălbatic prin niște cadre largi și peisajele impresionante, care capturează esența acelor tărâmuri de mult uitate.

Peisajele aride și orașele prăfuite sunt prezentate într-un mod care nu doar că setează scena pentru acțiune, dar devin personaje în sine, reflectând starea interioară a personajelor și natura brutală a lumii în care trăiesc.

Filmul folosește locații reale din Spania, care stau în locul Vestului American, oferind o autenticitate și o textură vizuală care îmbogățesc povestea, și evident că trebuie să menționăm și echipa care s-a ocupat de design-ul de producție, colectiv care merită toate acoladele posibile.

Notă

Pot spune că Per Qualche Dollaro in Più m-a bine pregătit pentru viitorul și ultimul film din această trilogie, Il Buono, il Brutto, il Cattivo ( The Good, the Bad and the Ugly ) și sunt foarte entuziasmat să închei această trilogie.

Față de Per un Pugno di Dollari, avem parte de o creștere substanțială pe toate departamentele, atât pe cele narative, cât și pe cele tehnice.

Acțiunea nu este la fel de electrizantă ca-n prima parte, dar narativa bine închegată construiește o lume completă, cu personaje complexe, serioase, cu un background bine creionat, toate acestea făcând să uiți de aspectele mai comerciale ale producției.

Apropo, finalul face toți banii, pur și simplu m-a năucit complet.