Per un pugno di dollari sau așa cum este arhicunoscut – A Fistful of Dollars, regizat de uriașul Sergio Leone.

Și uite așa începem trilogia western care l-a adus pe uriașul Clint Eastwood în atenția lumii – Dollar-Trilogie.

Sinopsis

Filmul îl prezintă pe un misterios străin ( Clint Eastwood ), care sosește într-un mic oraș de graniță divizat între două bande rivale.

În timp ce explorează orașul, el devine martorul rivalității intense dintre două bande puternice care își dispută controlul asupra teritoriului și resurselor.

Străinul își folosește priceperea și inteligența pentru a naviga în acest mediu ostil, jucând un joc periculos între cele două facțiuni rivale, iar în ciuda pericolelor iminente și a unui comportament aparent neînfricat, el reușește să se mențină calm și calculat în fața amenințărilor.

Pe măsură ce povestea progresează, descoperim că străinul are propriile sale motive pentru a intra în conflictul dintre bandele rivale, iar în spatele exteriorului său impasibil, există un motiv personal puternic care îl determină să se angajeze într-o luptă atât de primejdioasă.

Execuție

Poate că A Fistful of Dollars nu este cel mai bun film din istorie, dar a însemnat un uriaș monument în industrie, acesta fiind filmul care a adus în prim plan genul de spaghetti western.

Înainte de apariția acestui gen, westernurile clasice americane se concentrau în principal pe povestiri simpliste despre conflicte între buni și răi, iar decorurile și costumele erau adesea exagerat de stilizate și romantizate.

Spaghetti Western-urile au adus o abordare proaspătă și provocatoare asupra acestui gen, în special odată cu apariția lui A Fistful of Dollars, iar regizorii italieni precum Sergio Leone au introdus o estetică nouă și un ton mai realist și cinic în westernuri. Decorurile erau adesea mai dure și mai autentice, reflectând o viziune mai crudă și mai lipsită de romantism a Vestului Sălbatic.

Revenind la filmul cu pricina, acesta este cărat de performanța lui Clint Eastwood care doar celebra sa privire hipnotizează orice privitor cu aerul său misterios de justițiar, evident, și jocul acestuia fiind pe măsură.

Despre restul distribuției nu prea am multe cuvinte, majoritatea își livrează partiturile dar nu la un nivel extraordinar, cel puțin, așa am privit eu.

Dialogul este savuros, fiind plin de replici cu tâlc sau servite pe un umor foarte subtil, iar aici subliniez celebrele linii de dialog cu și despre pompele funebre care nu mai făceau față la cererea marea de sicrie sau cum că, citez – Cine n-a murit, s-a îmbogățit.

Din punct de vedere regizoral, filmul se menține destul de bine, Sergio Leone și directorul său de imagine, Massimo Dallamano, au creat o vizualitate inconfundabilă care a devenit emblematică pentru genul Spaghetti Western.

Utilizarea peisajelor aride și vastelor spații ale Vestului Sălbatic ca decor natural, toate aceste cadre largi care surprind întinderea fără sfârșit a deșertului, subliniind sălbăticia și izolarea lumii în care se desfășoară acțiunea; toate aceste elemente oferă și o simțire de epopee, punând în valoare dimensiunea epică a poveștii și a conflictelor prezentate.

Evident și obligatoriu trebuie să menționăm și aspectul muzical al filmului care este susținut de legendarul Ennio Morricone, care completează perfect atmosfera filmului și contribuie la intensificarea impactului fiecărei scene, întregul său total aranjament orchestral fiind apoteoza genului western.

Acțiunea este destul de interesantă, dar coregrafiată extrem de fals, modurile prin care victimele se tăvălesc atunci când sunt împușcate sunt foarte teatrale, false și chiar foarte amuzante pe alocuri, ca să nu mai vorbesc că atunci când inamicii sunt ciuruiți nu sare pic de sânge din ei.

Însă, din punctul meu de vedere, scenariul reprezintă cea mai mare bubă a filmului, fiind extrem de previzibil, punând exagerat de mult accent pe un anume element din povestea personajului reușind ca unele dezvăluiri să fie extrem de ușor de anticipat, ca să nu mai vorbesc despre unele greșeli de logistică.

Și ca să vin cu un mic exemplu de această speță: Afară este zi, total luminat, iar următorul cadru care ține de aceeași acțiune, care ar trebui să se petreacă în același indice spațio-temporal, dintr-o dată este noapte afară.

Poate că sunt prea aspru, dar totuși, cinematografia deja o luase pe o rampă ascendentă, mai ales că prin acea perioadă a existat și un Lawrence of Arabia care reprezintă un colos nemuritor al aspectului tehnic.

Notă

Mai degrabă, consider acest A Fistful of Dollars un film mare prin prisma influenței sale asupra cinematografiei, decât a calității sale, care se observă că s-a deteriorat în urma a zecilor de ani care au trecut peste această producție.

Atenție, a nu se considera că acest film este unu’ slab, în niciun caz, dar nu m-a impresionat atât de tare încât să-l notez cu o notă foarte mare, chiar și așa, vorbim despre începuturi, mai urmează încă două filme din această trilogie, iar ambele titluri se află în topul 250 IMDB, astfel, mă aștept la o calitate net superioară față de acest prim film.

Incredibil, un Clint Eastwood care pe atunci avea o vârstă de 34 de ani, iar acum încă se află în lumea filmului muncind pe rupte la noi producții, acum la vârsta de 94 de ani.