Iată și oferta Italiei pentru Premiile Oscar – Io Capitano, regizat de Matteo Garrone.

O nominalizare la Oscaruri.

Sinopsis

Bun venit în Africa, mai exact în amărăciunea unui sat din Senegal, acolo unde Seydou și al său văr, Moussa ( Seydou Sarr ) își iau locul ( Moustapha Fall ).

Amândoi sunt pasionați de muzică, compun și scriu versuri de dimineața până seara, iar compozițiile acestora fac furori pe la petrecerile din sătuc.

Și totuși, într-o zi se gândesc să pornească în călătoria vieții lor, spre Italia, unde doresc să-și găsească în sfârșit un rost, evident că familia nu este de acord, dar până la urmă, cine să se pună în calea lor..

Zis și făcut, aceștia pornesc la drum! Să vă spun că această aventură este una grea unde moartea mișună la fiecare pas? Nu cred că are sens, așa-i?!!?

Execuție

Din ce-am citit, filmul se bazează pe experiențele reale trăite de unu’ dintre protagoniști, iar asta mă face să mă gândesc cu și mai mare greutate la ce-am privit.

Aș putea să asociez filmul într-o mică măsură cu Schindler’s List doar că pe o variantă senegaleză, cel puțin la aspectul vizual brutal e la fel de crud ca producția monumentală creată de Steven Spielberg.

Filmul scoate la suprafață întreaga ghenă a umanității, iar toți aceștia sunt adversarii lui Seydou : autorități delăsătoare, traficanți, ” combinatori „, șarlatani, teroriști, iar lista poate continua până la sfârșitul lumii.

Pe de altă parte, ni se arată că există și oameni, care ne învață despre acceptare, iertare și ce înseamnă a fi o persoană mai bună, pe scurt definiția marelui cuvânt – OM.

Am rămas absolut uluit cum de într-o asemenea sărăcie, acești oameni pot găsi atât de multă fericire și plăcere, cum aceștia se bucură de fiecare lucru înconjurător, iar noi ne rezumăm la superficialitate și ne ofuscăm că n-avem bani de nu știu ce tricou, telefon sau geantă.

Păi eu dacă făceam schimb de roluri cu Seydou, eram crăpat în nici măcar o săptămână, că de, nu suntem obișnuiți să trăim în deșert, să ne procurăm singuri mâncarea și apa, să facem troc, sau să fim obișnuiți cu zile și nopți cu mese goale.

E vina lor că s-au născut unde s-au născut? Nu!

E vina noastră că ne-am născut unde ne-am născut? Nu!

Pur și simplu e vorba despre noroc și ghinion, despre șansa și neșansa de a te naște la locul și momentul potrivit, respectiv, cel nepotrivit.

Pe scurt, atunci când credem că totul este împotriva noastră, că vai ce probleme avem și ce viață de rahat ducem, haideți să tragem o vizionare la acest film și să ne închidem fermoarele de la gură, o vizionare trasă într-un dormitor sau sufragerie pe un TV mare sau pe fotoliul confortabil din sala de cinema, și cu asta am spus tot despre cât de privilegiați suntem.

Sunt șocat că nu există civilizație în astfel de locuri, că se aplică doar legea junglei, că numai violența fizică decide superioritatea unei ființe umane și că toate aspectele ce țin de etică, moralitate și umanitate sunt doar lucruri deșarte.

Din punct de vedere tehnic, filmul stă foarte bine-n picioare, n-am cum să vin cu reproșuri, mai ales că dintre toate filmele nominalizate la categoria de Cel mai Bun Film Străin, acesta a costat cel mai puțin – în jur de 10 milioane de dolari.

Într-adevăr, distribuția este absolut necunoscută pentru toată lumea, iar multe scene fiind filmate la locație : Sicilia, Dakar, Casablanca și alte câteva locații din Maroc, plus câteva scene în care s-au folosit mici efecte speciale.

Și că tot am adus în discuție despre efectele speciale, prin intermediul acestora, ajungem să explorăm tradițiile și culturile spirituale ale civilizațiilor africane, iar pe acest palier chiar îmi doream mai mult material, și apropo, ASTA ÎNSEAMNĂ DIVERSITATE ADEVĂRATĂ ÎN FILME!

La nivel actoricesc, toți actorii fac o treabă foarte bună, și evident că Seydou Sarr este cel care cară pianul în spate, cel care conduce producția, iar acum urma să-i laud mai mult performanța actoricească în concordanță cu posibila vârstă fragedă a acestuia, doar că, surpriză, nu prea se găsesc detalii clare despre acesta, mă rog, cică ar fi născut cu APROXIMAȚIE în 2002.

Notă

După părerea mea, Io Capitano este adevăratul câștigător de Oscar Străin, un subiect dur, real și cât se poate de actual, din păcate.

Da, recunosc, sunt incult și nu știu să apreciez opera lui J. Glazer ( The Zone of Interest ), dar mă repet, umanizarea și problemele de viață și familie a unor criminali nu mă impresionează.

Revenind la film, poveștile acestor refugiați sunt cu adevărat izvoare de inspirație și admirație, însă din păcate, rareori aflăm despre călătoriile lor reale și despre probleme prin care aceștia trec.

Se plânge la film? Da, cel puțin eu unu’ am avut treabă cu pachetul de șervețele din inventar, și mi-e greu să cred că pot exista oameni delăsători emoțional la o asemenea poveste. Mint! Există, că am văzut unele specimene pe Facebook care au comentat despre acest film.

Actorie bună, cinematografie bună compusă din cadre impresionante, muzică excepțională, plus o poveste care constituie o adevărată lecție de viață despre ce înseamnă a fii mai bun și despre cât de norocos ești că te-ai născut când și unde trebuie.