3,2,1 – The Iron Claw, regizat de Sean Durkin.

Sincer, o mare absență la Premiile Oscar, așa că haideți să ne luăm la harță cu producția celor de la A24.

Sinopsis

Filmul se bazează pe fapte reale, mai exact, pe povestea familiei de wrestleri Von Erich.

Cel care se află sub lumina reflectoarelor, și pe bună dreptate, este Kevin ( Zac Efron ), singurul cu înclinație pentru acest sport, mă rog, mult spus sport.

De asemenea, acesta face parte dintr-o familie numeroasă, formată numai din frați, doar că, niciunul nu prea le are cu wrestlingul, ba un rock, ba o oratorie, ba un sport.

Însă, orgoliul toxic al lui Fritz ( (Holt McCallany ), tatăl acestora, își spune grav cuvântul, iar acesta își azvârlă orice ar fi copiii în ringul de luptă, chit că le place sau nu.

Din păcate, pentru familie urmează un șir infernal de evenimente tragice, iar mulți spun, că niște mari blesteme sunt pogorâte asupra lor.

Execuție

Nu prea le-am avut cu wrestling-ul, poate când eram un copil super mic și mă uitam la TV, însă am renunțat din momentul în care am auzit că este fake.

Sport, nu l-aș considera, doar o competiție de divertisment unde trebuie să respecți scenariul și atât, într-adevăr, mai există accidentări, dar nu poți să-mi numești sport serios când, aici, logica nu există.

Păi când în lumea asta o batoză de 200 de kile și 2 metri, o să-și ia bătaia de pe lume de la o perfuzie ambulantă?

Ba chiar m-am documentat, și nu știam că există și un campionat mondial de wrestling, unde, ce să credeți, japonezii sunt lideri în această competiție, neașteptat aș spune, zic asta unde americanii se laudă spumos cu acest sport.

Într-adevăr, dacă vorbim de lupte adevărate, precum cele greco-romane, K1, box, și altele din această sferă, atunci da, pot să le cataloghez ca mari sporturi.

Dar scuze, wrestling-ul ăla de la TV cu văru’ John Cena, și unchiu’ The Rock și alții, ăla nu e sport.

Mă întorc la film, iar aici, am rămas plăcut surprins.

Am trecut rapid peste propria dilemă legată de aceste competiții și chiar am fost super angrenat în această poveste cu adevărat tragică, și să-mi fie cu iertare, nu zic plâns, dar dacă la o asemenea poveste rămâi indiferent emoțional, atunci ești stană de piatră, nu om.

Din start spun, nu a existat niciun blestem, doar un gunoi infect de om care nu se poate intitula tată, și niște acte cretinoide din partea fraților.

Mă, cum mama dracului, tu ca părinte să-ți arunci copiii în ring, cum să-ți condamni odraslele la moarte?

De ce? Din cauza unui orgoliu infect, că ai fost tu mare sculă pe basculă, ca să aibă și neamul tău un rahat de centură mondială?

Și atenție, vorbim de 4 oameni, care doar unu avea chemare și talent pentru așa ceva, în rest, nada și zero barat, dar de, precum norocul, și ghinionul ți-l mai faci și singur.

Îți vezi copilul că prezintă semne de depresie sau de cine știe ce tulburare psihică, dar nu, e bărbat și trebuie să lupte-n continuare, doamne ferește să fie lovit psihic și fizic, sau să-l vezi că-și jelește o persoană dragă pierdută.

În al doilea rând, există și niște momente de prostie din partea fraților, mai exact, fără a foarte mari spoilere avem următoarea scenă :

Unu dintre frați este găsit în baie cu capu-n wc-ul de toaletă, tronul fiind mânjit complet de sânge, urmând următorul dialog :

– Ce faci? Ești ok?

– Da, mă simt bine!

– Sigur, da?!?

– A, ok! Hai că mă duc să beau ceva, vai ce mă dor picioarele de la atâta dans.

Băăăăă! Păi în milisecunda unu, ăla trebuia luat pe sus și trântit într-o ambulanță și dus la spital, și mă repet, ghinionul îl facem și cu mâna noastră, și astea, cu siguranță nu-s blesteme.

De asemenea, nici luptele nu mi s-au părut cine știe ce, nu pot spune că am simțit vreun impact, dar nu cred că despre asta voia să fie filmul, nu cred că s-a vrut un film de acțiune în stilul ultimelor filme Rocky, și până la urmă, greu să ai regia de lupte ca cea din Raging Bull-ul lui Martin Scorsese.

Lăsând la o parte aceste aspecte, edit-ul și regia mi s-au părut foarte bine realizate, servind un tempo foarte bun și rapid pentru mine, capturând și niște momente foarte bune din timpul unor conflicte.

Însă, cireașa de pe tort a filmului este clar – Zac Efron, care, până acum, face rolul carierei sale și arată că poate fi actor serios de dramă, nu doar băiețașul draguț și gagicar care sunt în limbă toate fetele de liceu.

Așa cum am spus și-n introducerea acestei recenzii, chiar am rămas surprins de absența acestui film la Premiile Oscar, în special și doar la categoria de Cel mai Bun Actor în Rol Principal, dar de, trebuie să avem parte de corectitudine politică.

Clar nu avea nicio șansă la premiul râvnit, dar ar fi fost o nominalizare importantă și un salt uriaș în cariera sa, și sper să ambiționeze și să-l mai vedem în astfel de filme, pentru că, acum ne-a arătat că poate fi și actor serios.

Din punct de vedere emoțional, filmul este devastator, mai ales în actul 3, unde Zac Efron iese la rampă și reușește să ne dea niște lovituri în canalele lacrimale, dar și rezultatul unui parenting toxic ies la suprafață.

Și nu mint, cu greu mi-am putut stăpâni lacrimile la final, și mai ales la două scene, și fără a da spoilere, ambele-s despre frați.

Notă

Filmul ar trebui să fie o lecție pentru părinții toxici, care-și azvârlă odraslele pe aceleași drumuri urmate de către ei.

Dacă ei au fost medici, și băiețelul lor trebuie să fie medic, chit că-i vai de steaua lui la biologie, fizică și chimie, că de, trebuie să ducă tradiția și onoarea familiei mai departe.

A, vezi că propriul tău copil este atras și își dorește să ajungă ca tine, atunci da, ” pune biciul ” pe el, și instruiește-l cu exigență, dar în același timp și cu permisivitate.

Mi-a displăcut enorm faptul că, în jurul acestei povești se tot învârteau acele blesteme, iar acele blesteme erau de fapt, niște decizii proaste din partea unor necopți la minte, dar și din partea unui jeg ordinar de tată interesat doar de un rahat de vis, chit că-și omora indirect copiii.

În rest, ca dramă, ca actorie, ca execuție tehnică, n-am ce să reproșez – Un film bun spre foarte bun.