#164 IMDB

Dublu câștigător de Oscar, De Niro în rol principal, plus Scorsese la scaunul de regizor – Așteptări mari!

Surprins sau dezamăgit?

Sinopsis

Filmul de față este unu’ biografic, și se bazează pe povestea adevărată a boxerului Jake LaMotta ( Robert De Niro ).

Povestea urmărește ascensiunea și căderea lui LaMotta, evidențiind relația sa turbulentă cu familia, prietenii și femeile din viața sa, în mod special cu soția lui – Vickie ( Cathy Moriarty ), dar și cu fratele Joey ( Joe Pesci ). 

El se confruntă cu probleme legate de furia interioară, gelozie și controlul obsesiv, care îl împing în conflicte distructive, atât în ring cât și în viața personală.

Execuție

O spun din start că acest film mi-a displăcut total, mai exact, povestea acestuia.

Cu tot respectul și admirația pentru Martin Scorsese dar nu înțeleg ce-a văzut atât de interesant în povestea acestui individ.

Când mă gândesc la un film despre o personalitate sportivă, pornesc cu gândul de a-mi fi livrate valori umane desăvârșite precum respectul, fair-play-ul, devotamentul, dragostea pentru cei apropiați ( familie / prieteni ).

În cazul de față, avem de-a face, și să-mi fie iertată expresia, cu un cocalar borât și abject care-și lua soția la pumni și picioare din cele mai de rahat motive, de exemplu, că nu-i aducea cafeaua la timp sau că aceasta doar purta o simplă discuție cu cineva.

Erau momente în care-mi doream să intrăm mai repede în ring ca să scap de momentele vomitive cu Jake în care-și abuza soția sau fratele.

De asemenea, și o spun fără nicio rușine, pentru prima oară într-un film, m-am bucurat de un personaj principal care este distrus și se află la pământ, la finalul filmului eram pe modu : Na, că așa meriți, dobitocule!

Să zicem că înțeleg această abordare atipică a regizorului, de-a prezenta o altfel de poveste, de exemplu ca cea din Rocky, unde avem o poveste motivațională, plină de lumină și dragoste, dar mă repet, personajul interpretat de Robert De Niro m-a scârbit total.

Aici, filmul pune accent pe auto-distrugerea lui Jake LaMotta. El este propriul său inamic, sabotându-și succesul și fericirea prin comportamente distructive. Gelozia, controlul excesiv și furia interioară îl conduc într-un ciclu autodistructiv, afectându-i nu doar cariera, ci și relațiile personale.

De asemenea, filmul prezintă o imagine profundă a complexității umane. LaMotta nu este doar un boxer, ci un individ cu straturi multiple de emoții și trăiri. El oscilează între momente de vulnerabilitate și violență, prezentând o umanitate plină de contradicții.

Fiți siguri că nu sunt aici să dau de pământ cu acest film de la cap la coadă, pentru că nu este cazul, cu excepția story-ului, care, pe mine personal m-a dezgustat complet, în rest, filmul excelează pe majoritatea palierelor.

Actoria se află la datorie, iar aici vreau să-l laud în mod special pe Joe Pesci, care s-a aflat la primul său mare rol în industrie, și, ca o părere personală, mi s-a părut că i-a luat fața lui De Niro, fiind extrem de natural și de verosimil în acest rol.

Tot legat de personajul lui Joe Pesci – Jackie, nici acesta nu este vreun sfânt, chiar și el prezintă simptome grave de descreierat, pus non stop pe harță, dar pe parcurs înțelege că și el că sare calul și se domolește.

Evident, că nici De Niro nu este mai prejos din punct de vedere al actoriei, care a fost și câștigător de Oscar pentru acest rol, mai ales că s-a și îngrășat 30 de kg pentru a-l portretiza pe Jake LaMotta după retragere, pe lângă acest aspect, chit că nu mi-a plăcut personajul lui, performanța lui este una extrem de solidă.

Din punct de vedere tehnic, totul este la superlativ, iar aici vreau să subliniez puțin aspectul alb – negru al filmului.

Aici, contrastul dintre alb și negru poate fi interpretat ca o reprezentare simbolică a dualității umane și a lumii în care trăiește LaMotta. Albul și negrul nu sunt doar culori, ci pot sugera și contradicțiile vieții sale, precum lumină și întuneric, bine și rău, succes și eșec.

Acțiunea este plasată în anii 40′ – 50′, iar Martin Scorsese reușește să ne transpună perfect în acea perioadă, pe lângă alegerea stilistică menționată anterior, regizorul a realizat acest film în mare parte prin tehnici specifice acelor ani, deși filmul este produs la sfârșitul anilor 70′, 1978-1979.

Tot pe departamentul regiei, vreau să aplaud scenele din ring care sunt executate magistral, scenele de luptă fiind livrate aproape de natural, coregrafiate impecabil, iar montajul dinamic și ritmul accelerat sunt utilizate cu măiestrie, toate acestea sporind cu succes intensitatea și brutalitatea luptelor.

De menționat, că pe lângă Oscarul acordat lui De Niro, Raging Bull s-a mai bucurat cu un Oscar pentru Montaj, și din ce-am spus până acum în această recenzie, această statuetă este cât se poate de bine meritată.

Notă

Rocky sau Raging Bull? Pentru mine, răspunsul este clar – Rocky.

Chit că filmul nu excelează din punct de vedere tehnic, povestea mă cucerește, iar pentru mine, asta contează cel mai mult la un film, să-mi creeze o emoție, să mă intrige, să trăiesc pentru și prin personaje, să plec cu o pildă după vizionare, mai ales dacă este și un film despre o personalitate sportivă.

Posibil, ca Raging Bull să vină și el cu niște lecții de viață, dar personajul Jake m-a făcut să uit complet de partea sufletească a filmului, asta dacă a existat.

Pot să înțeleg perfect criticile pozitive la adresa filmului, mai ales că filmul se clasează pe locul 4 în clasamentul AFI, actoria, tehnica și regia sunt fabuloase, dar dacă există oameni care l-au idolatrizat pe acest individ – Jake LaMotta, atunci, scuze, ar trebui să vă reprofilați către alte personalități.

Să fii bătăuș, misogin și prost de gură nu e deloc șmecher.

A fi șmecher constă în disciplină, fair-play și dragoste pentru aproapele tău.