În sfârșit, primim mastodontul lui Yorgos Lanthimos, filmul care dorește să-i facă viață grea lui Oppenheimer în lupta pentru Oscaruri – Poor Things.
4 Premii Oscar – Cea mai Bună Actriță în Rol Principal, Cele mai Bune Costume, Cea mai bună Scenografie și Cel mai Bun Machiaj.
11 Nominalizări la Oscaruri.
Sinopsis
Avem parte de un Frankenstein feminin.
Filmul este adaptat după romanul omonim apărut în 92′, scris de Alasdair Gray.
Bella Baxter ( Emma Stone ) este o femeie cu trup de femeie adult și minte de copil, aceasta fiind salvată de la moarte de Dr. Godwin Baxter ( Willem Dafoe ), care i-a transplantat creierul unui fetus nenăscut.
În tot acest experiment, Dr-ul God îl cooptează pe Max ( Ramy Youssef ), un student la medicină dornic să cunoască tainele științei bolnave a doctorului nebun, dar mai ales să o cunoască pe Bella.
Bella se căsătorește cu Max, dar curând își dă seama că vrea mai mult de la viață, aceasta făcând cunoștință cu Duncan ( Mark Ruffalo ), un avocat bogat și ștrengar, care o seduce și o duce cu el într-o călătorie plină de peripeții.
Iar de aici, Bella descoperă frumusețile și ororile lumii, dar și pe ea însăși.
Execuție
Spre rușina mea, acesta a fost primul contact cu regizorul Yorgos Lanthimos, dar până la vizionarea acestui film, m-am tot documentat despre ideile și concepțiile lui creative care sunt destul de nebune și bolnave ( în sens bun ).
Iar aici, amestecul narcotic specific regizorului grec, dintre comercial și artă, își spune cuvântul cum trebuie.
Așa că, nu mi-a fost mirarea când m-am ciocnit cu un vizual dus la extrem, unde imaginația nu are limită, iar culorile nu au mamă și tată.
Știți expresia de struțo – cămilă, eh, fără a da cine știe ce spoiler, cam așa ceva descoperim și-n acest segment al vizualului, iar la acest capitol, deși am lăudat filmul Barbie pentru design, pot spune că Oscarul la această categorie, fără dar și poate, trebuie azvârlit în ograda lui Poor Things.
Filmul este interzis persoanelor sub 18 ani, și pe bună dreptate, pe lângă design-ul și decorul halucinant de impresionant, filmul ne oferă și niște imagini mai aprinse, și aici includ : gore, nuditate și sex ca la balamuc fără perdea.
Din păcate, aici vin cu un minus, deoarece mi s-a părut că la un moment dat se cam exagerează cu aceste aspecte, livrându-ne cam prea multe gratuități și șoc de dragul șocului.
Atenție! Să nu se înțeleagă greșit că am fost cumva deranjat de scenele în care Emma Stone era încinsă, în niciun caz, doar că, ce-i prea mult strică.
Plus că, deși poate că o să sune ciudat și deplasat, la început mi s-a părut o relație semi – pedofilă… Iar asta a făcut să mă simt puțin inconfortabil.
Și dacă tot am pomenit-o pe Emma Stone, păi…… Nu merită un Oscar pentru performanța ei, ci merită 10 basculante și remorci pline de Oscaruri, iar însuflețirea personajului Bella Baxter reprezintă clar apogeul său în carieră.
Aici, Emma Stone trebuie să interpreteze o femeie adult cu creierul unui copil, și apoi să ne arate cum acea femeie care crește în creierul ei (sau poate să ne arate copilul care crește în creierul ei ?).
Știu că sună ciudat și lipsit de logică ce-am scris, dar filmul cam prin următoarea expresie se rezumă, și scuzați expresia dar trebuie să fiu în același ton cu producția – CE PLM AM VĂZUT!?!?
Acest personaj – Bella Baxter te trece prin toate stările posibile, te face să râzi de să cazi sub scaun, ba chiar să te întristezi, de fapt, aș spune că Bella reprezintă perfect definiția perfectă a omului.
Scriitura și dialogul sunt de-o profundă intelectualitate și spiritualitate, aici, pe măsură ce aventura progresează, originile perverse ale Bellei se sting ușor, iar aceasta începe să analizeze umanitatea și obiceiurile culturale din jurul ei printr-o lentilă uneori dureros de obiectivă.
Iar călătoria ei, aș spune că reprezintă o alegorie, dar și o pură oglindă a vieții noastre, a modului prin care ne auto descoperim, dar și explorăm frumusețile vieții, dar și gunoiul și mizeria acesteia.
Rămân pe același palier al actoriei, și din păcate, vin cu o bilă mai gri, mai exact, performanța lui Mark Ruffalo care nu m-a dat pe spate și nu mi se pare demnă de vreo acoladă venită din partea Academiei.
După părerea mea, la nominalizările pentru actorie, aș fi făcut schimb cu Willem Dafoe, care mi s-a părut extraordinar de bun, portretizând atât de bine acest opus al lui Frankenstein.
Pentru că, de data aceasta, monstrul creează omul, nu invers.
Aș spune că, personajul lui Willem Dafoe joacă foarte mult rolul lui Dumnezeu, cum imposibilul devine posibil, iar acesta dă o nouă viață sufletelor nefericite și pierdute.
Partitura muzicală mi s-a părut foarte interesantă, fiind în același ton ciudat cu filmul, dar n-am găsit nimic uman în aceasta, probabil acesta fiind și scopul operei muzicale care a fost scrisă de Jerskin Fendrix, un nume total necunoscut pentru mine, și pe bună dreptate, deoarece, din ce-am cercetat, pare-se că acesta se află la debutul său în cinematografie.
Notă
Așa cum am spus și în incipitul recenziei, Poor Things este un ditamai mastodont de film, care cuprinde aproape toate genurile importante : comedie, dragoste, SF, aventură și bineînțeles, dramă.
La capitolul dramatic, mi-aș fi dorit ca filmul să vină cu o lovitură lacrimogenă, sau poate că această lovitură a existat iar eu n-am reușit să o simt.
Este un film electrizant care din punct de vedere intelectual, te provoacă într-un mod cât se poate de agresiv, și mi-e greu să cred că poate fi înțeles cu totu’ încă din prima vizionare, și cred că multe enigme și întrebări ar putea fi deslușite la o posibilă vizionare secundă.
Per total, este un film foarte bun, iar experiența mea a fost una foarte interesantă, dar din păcate, fetish-urile carnale ale regizorului și gratuitățile livrate într-un mod mult prea absurd, mă fac să nu-i ofer filmului o notă foarte premiantă.
