Puțin timp a trecut și iată că a sosit unul dintre filmele pe care le așteptam cel mai mult în 2026 – 28 Years Later: The Bone Temple.
Hai să vedem cum a fost.
SINOPSIS
Filmul începe imediat după evenimentele din 28 Years Later. Acum, pericolul cel mai mare vine de la cei care și-au păstrat forma umană, dar și-au pierdut complet sufletul.
Filmul urmărește două grupuri aflate pe un curs de coliziune inevitabil.
Pe de o parte, un adolescent, Spike (Alfie Williams), este prins în ghearele clanului Jimmy, care venerează un lider psihotic ce se crede trimis al întunericului, Sir Lord Jimmy Crystal (Jack O’Connell).
Pe de altă parte, într-un colț izolat al pustietății, un doctor cu inima frântă, Ian Kelson (Ralph Fiennes), își duce o existență de eremit lângă un memorial macabru, construit din oasele victimelor epidemiei.
În lumea lui, cea mai neașteptată conexiune este cu o creatură infectată, un „Alpha” monstruos pe nume Samson.
Prin îngrijire și o substanță calmantă, doctorul descoperă că, în adâncul ființei acesteia, mai strălucește o scânteie de conștiință și memorie umană, o posibilă cheie către vindecare.
EXECUȚIE
Așa cum am spus și în introducerea recenziei, am fost extraordinar de entuziasmat de acest film, datorită faptului că 28 Years Later mi-a plăcut la nebunie, fiind printre filmele mele preferate din 2025.
În caz că nu știați, filmul este regizat de Nia DaCosta, cea care a lucrat pe același post și la „capodopera” The Marvels.
Acum, am să vă ofer două vești: una bună și una proastă.
Vestea bună este că Nia DaCosta și-a mai spălat păcatele după căzătura stelară din universul Marvel, realizând de data aceasta un proiect coerent, corect și cinstit.
Cât despre vestea proastă… fără alte ocolișuri, din păcate, filmul m-a dezamăgit complet.
Dacă filmul precedent a fost un melanj exemplar dintre acțiune, horror și, mai ales, dramă, The Bone Temple merge pe o singură direcție – drama. Ok, la prima strigare nu sună deloc rău, chiar nu sună, dar abordarea mi-a spart creierii.
Chiar nu am putut să rezonez cu această directivă: ba vrea să fie horror, ba vrea să fie o dramă filosofică și melancolică.
The Bone Temple funcționează ca un simbol central extrem de puternic. Nu este doar un loc fizic, ci o metaforă a memoriei colective: o construcție ridicată din resturi, din morți, din ceea ce a fost sacrificat pentru ca viața să continue.
Clanul Jimmy reprezintă cristalizarea extremă a fanatismului religios într-o lume care și-a pierdut complet reperele morale și istorice.
În absența statului, a științei și a oricărei promisiuni de reconstrucție, religia nu mai funcționează ca spațiu al alinării, ci ca instrument de control și legitimare a violenței. Credința nu este trăită, ci impusă, ritualizată și folosită pentru a da sens morții permanente.
Clanul transformă apocalipsa într-un act sacru, iar supraviețuirea într-o formă de penitență continuă. Filmul sugerează astfel că, atunci când viitorul dispare, oamenii nu caută adevărul, ci certitudinea, oricât de violentă ar fi ea.
Mă repet: lucruri interesante, cerebrale, care funcționează, dar după reprize de genul acesta parcă ai vrea și niște partide de măcel cu zombi.
Ei bine, în acest film, hoardele de zombi sunt aproape inexistente. Abia mai răsare câte unul la începutul peliculei, dar apoi se lasă pustietatea.
Însă, dacă e să remarc doi piloni principali care aduc pozitivitate filmului, aceștia sunt: o distribuție care oferă performanțe de o rară profunzime psihologică și o viziune tehnică coerentă, care redefinește estetica postapocaliptică.
Jack O’Connell, în rolul liderului de cult Sir Lord Jimmy Crystal, oferă o interpretare electrizantă. El construiește un personaj care este un amalgam paradoxal de carismă diabolică, violență imprevizibilă și o stranie licărire de patimă — un produs al unei lumi care și-a pierdut orice busolă morală.
În polaritate directă stă Ralph Fiennes, în rolul doctorului Ian Kelson. Fiennes aduce o gravitate stoică și o compasiune resemnată rolului său. El este arhetipul omului de știință și al umanistului într-un univers care a respins ambele valori.
Relația sa cu monstrul Samson este inima emoțională a povestirii. Prin gesturi mici, o privire îndelungată sau o doză administrată cu grijă, Fiennes comunică o speranță tenace și o dorință de înțelegere care supraviețuiește chiar și în fața dezastrului total.
Pe scurt, doctorul Ian Kelson reprezintă acea luminiță de la capătul tunelului, acea rază de soare venită după furtună. Evident, alte atribute și laude sunt de prisos — Ralph Fiennes demonstrează pentru a 41.412.401-a oară că este un actor de-a dreptul stelar.
Și apropo, fără a da spoilere, filmul a fost plusat la notă datorită actului final, acolo unde Ralph Fiennes oferă un moment de-a dreptul exploziv, în care îmi venea să mă urc pe scaune și să fac ca toți dracii.
Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Nia DaCosta, împreună cu echipa tehnică, a construit un tablou postapocaliptic cu adevărat tulburător, o atmosferă de coșciug care l-ar face gelos chiar și pe George Bacovia.
NOTĂ
Filmul reușește să revitalizeze o franciză iconică, îndreptându-și privirea către adâncuri noi.
El pune întrebări incomode: cine sunt cu adevărat monștrii într-o lume care s-a sfârșit? Pot fi și cei mai întunecați dintre noi salvați printr-un act de compasiune?
Mă repet: aceste lucruri funcționează bine, dar mi-ar fi plăcut să funcționeze sub același melanj precum cel din filmul precedent.
Nu o să dau spoilere, dar în final filmul detonează o bombă nucleară care aprinde scântei pentru o posibilă a treia parte. Rămâne de văzut dacă vom mai avea parte de ea, având în vedere eșecul financiar al acestor filme.
Cât despre acesta: un film ok și decent, atât. Mă bucur pentru cei care îl apreciază la maximum, însă pentru mine nu s-a potrivit deloc această direcție.
