#145 IMDB 

*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024

Anul 1999 aducea pe marile ecrane o capodoperă fabuloasă – The Sixth Sense, regizat și scris de M. Night Shyamalan.

SINOPSIS

Dr. Malcolm Crowe ( Bruce Willis ) este un psiholog pentru copii renumit, care locuiește în Philadelphia. Într-o seară, el este împușcat de un fost pacient care suferă de tulburări psihice și, la scurt timp după incident, încearcă să-și refacă viața și să se concentreze pe un nou caz dificil.

Malcolm îl întâlnește pe Cole Sear ( Haley Joel Osment ), un băiat de 9 ani care pare să aibă probleme similare cu fostul pacient al lui. Cole este izolat și terorizat de o abilitate stranie: el poate vedea și comunica cu fantomele.

Malcolm încearcă să-l ajute pe Cole să înțeleagă și să accepte acest dar înfricoșător, dar și să învețe cum să trăiască cu el.

În timp ce Malcolm îl ajută pe Cole să își înfrunte fricile, el începe să-și reevalueze și propria viață, în special relația sa cu soția lui, Anna Crowe (Olivia Williams), ca să nu mai spun că nici Cole nu are cea mai roz relație cu a sa mamă ( Toni Collette ).

EXECUȚIE

Ehee, iată că am ajuns la un film de povestit generațiilor, acel film care trebuie văzut de orice locuitor al acestei planete – The Sixth Sense.

Clar și evident, toată lumea rezumă acest film la acel final legendar, așa am făcut-o și eu la prima vizionare, dar acum la a doua, eu nu mai rezum grandoarea acestui film doar prin ACEL TWIST, ci întreg conținutul producției este fantastic de bun, nu doar acel final.

În primul rând și cel mai important, filmul are caracter de revizionare, iar acum, am putut să observ și detaliile care mi-au scăpat la prima vizionare, ca să nu mai vorbesc de faptul că am privit totul cu altă perspectivă.

Atmosfera filmului este una gotică, sumbră, amplificată de decorurile reci și întunecate din Philadelphia.

Modul în care Shyamalan folosește tăcerea, sunetele discrete și cadrele lungi creează un sentiment de neliniște continuă, care rezonează cu experiențele tulburătoare ale lui Cole.

În ciuda unor momente de spaimă, Shyamalan evită efectele de groază brutale, alegând să exploreze frica dintr-o perspectivă psihologică, aici, filmul te ține în suspans, nu prin sperieturi șocante, ci prin atmosfera tensionată și prin interacțiunile intime dintre personaje.

Și da, ne aflam în perioada de glorie în care Shyamalan făcea legea, of…Ce vremuri!

Natura supranaturalului din The Sixth Sense nu este una tipică filmelor de groază. Shyamalan nu portretizează spiritele ca pe niște entități malefice, ci mai degrabă ca pe niște suflete care caută alinare, dorind să-și rezolve traumele din timpul vieții.

Aceasta este o perspectivă originală, care transformă teroarea inițială într-un sentiment de compasiune față de condiția umană, în cazul de față, Cole învață că puterea sa nu este doar un blestem, ci și un dar, care îi permite să aducă pace celor care au murit fără a-și rezolva problemele.

Este o inversare a tiparului clasic, în care contactul cu supranaturalul devine o cale de reconciliere, nu doar de teroare.

Din punct de vedere tehnic, filmul este incredibil realizat, mai ales partea de montaj care funcționează perfect cu ritmul lent și stabil al poveștii de față, problemele de logică sau fragmente lipsite de logică fiind inexistente.

Și asta înseamnă un scenariu scris cum trebuie, să fim serioși, bătut și schingiuit sau să văd filmul până-n final de 100 de ori, și tot nu anticipam acel twist istoric.

The Sixth Sense abordează niște teme sensibile, și aici mă refer la iubire, relația părinte – copil sau cea de cuplu, moartea sau pierderea și golul lăuntric al nostru cauzat de pierderea celor dragi.

Filmul ne învață că-n orice relație, indiferent de natura sa, cel mai important element este comunicarea, fără aceasta, tot ce am clădit în timp se poate distruge într-o fracțiune de secundă, ca să nu mai spun că pot exista efecte mult mai devastatoare.

Avem parte de câteva jumpscares care au funcționat binișor, mai ales că nu erau telefonate, dar ce-mi place cel mai mult la acest film este faptul că nu știu unde să-l încadrez, că pare a avea puțin din toate : e și dramă, horror, dar și thriller.

De asemenea, The Sixth Sense ne vorbește despre naturalețea greșelilor, fiind perfect normal și omenesc să facem greșeli, dar în același timp, ne îndeamnă să învățăm din greșeli și din eșecuri pentru a nu le repeta.

Actoria este stratosferică, mă jur că mi se face pielea de găină când mă gândesc la performanța lui Haley Joel Osment, iar la acei 10-11 ani pe care îi avea atunci, puștiul s-a bucurat de o bine meritată nominalizare la Oscaruri, totul fiind la superlativ în performanța sa.

De asemenea, tot pe covorul roșu s-a aflat și Toni Collette, care interpretează o mamă care încearcă să clădească o relație stabilă cu propriul fiu, dar care este în continuare bântuită de niște temeri din trecut.

Evident că trebuie să-l menționez și pe Bruce Willis, care aidoma regizorului, acesta se afla într-o perioadă de plină glorie, și chit că rolul iconic este cel din Die Hard, mi se pare că aici al nostru Bruce Willis își arată adevărata aură actoricească.

NOTĂ

Am și uitat cât de emoționant este acest film, ultimul sfert de oră fiind de o jelanie cumplită, ba chiar căutam recent un film horror cu final emoționant, și când colo, filmul mult căutat era chiar sub nasul meu.

Este imposibil să găsesc vreun punct negativ, totul este aproape la perfecțiune, ba chiar mă gândeam că acum la a doua vizionare o să mai scadă valoarea și o să-l găsesc ceva mai puțin bun, ba din contră, l-am găsit mult mai bun decât îl știam.

Și doamne sfinte, ce an cinematografic a fost atunci : The Fight Club, American Beauty, The Matrix sau The Green Mile…

Așadar, acum la final, nu-mi rămâne decât să ofer acestui film o notă supremă de 10!