The Mask

În materie de comedie, anii ’90 au fost în mare parte la picioarele lui Jim Carrey, iar The Mask a fost unul dintre pilonii principali.

SINOPSIS

Stanley Ipkiss (Jim Carrey), un funcționar bancar timid și ghinionist, trăiește mereu în umbra celorlalți, incapabil să-și afirme personalitatea. Viața i se schimbă radical atunci când descoperă o mască străveche, cu puteri magice.

De îndată ce o poartă, Stanley se transformă într-o versiune exagerată a sinelui său interior: un personaj verde, carismatic, irezistibil și aproape invincibil, care sfidează legile fizicii și ale bunului-simț.

Cu noua lui identitate, el devine atât erou, cât și sursă de haos, atrăgând atenția frumoasei Tina Carlyle (Cameron Diaz) și furia gangsterului Dorian Tyrell (Peter Greene).

EXECUȚIE

Trebuie să recunosc și să spun din start: recenzia asta va fi extrem de subiectivă. The Mask se numără printre filmele mele de suflet, iar Jim Carrey îmi este foarte aproape de inimă dintre actorii mei preferați.

Cât despre The Mask… Se numără printre puținele filme pe care le revizionez în fiecare an, și de fiecare dată păstrează același farmec – iar asta se datorează în totalitate performanței stratosferice livrate de Jim Carrey.

Ok, înțeleg că nu toată lumea gustă umorul lui Carrey, lucru pe care-l înțeleg perfect; până la urmă vorbim despre umor, iar aici ține doar de subiectivism. Dar, în același timp, N-AI CUM SĂ-I CONTEȘTI TALENTUL.

În cazul de față, Jim Carrey reușește un dublu rol emblematic:

În primă fază îl joacă pe Stanley Ipkiss – cel timid, timorat, veșnicul pierzător în dragoste și în alte ale succese. Fața lui e mereu plouată, amăgită, încercând zadarnic să-și aducă un zâmbet pe chip.

Însă totul se schimbă când masca intră în joc. Aici, totul capătă cei mai bolnavi și agresivi steroizi: din pămpălăul de Ipkiss, Jim Carrey se transformă într-un libidinos dezaxat, un erou vărgat a cărui privire e numai pe sub fustele și în decolteurile fetelor de lângă el.

Avem satire sociale (critica mediocrității birocratice, a băncilor, a relațiilor superficiale), dar și momente pure de comedie fizică, unde Carrey transformă fiecare secundă într-o demonstrație de virtuozitate comică.

Fie că vorbim de imitații ale unor personalități, fie că scoate din mâneci tot felul de tiribombe, arme sau alte unele prin care să-și lichideze inamicii.

Vă vorbeam adineauri de gagici – aici o aveam pe minunata Cameron Diaz. Nu vreau să par măgar sexist și misogin (că nu sunt genul), dar e și vina regiei și a scenariului – nu e vina mea că au simplificat-o doar la statut de obiect vizual.

Și acum, ce să vă zic? „Nu mi-am belit ochii la ea, dooomn’le, nu-i frumos! Sunt băiat pocăit!”.

Și dacă tot am amintit-o pe Tina, trebuie să vorbim și despre conflictul amoros.

Aici intervine dimensiunea utopică: povestea de dragoste dintre cei doi transcende barierele sociale și contradicțiile dintre realitate și fantezie.

Este o relație în care frumusețea perfectă a Tinei și timiditatea maladivă a lui Stanley ar trebui, realist vorbind, să se respingă.

Totuși, filmul le aduce împreună ca într-un mit modern, unde dragostea răsplătește bunătatea, autenticitatea și curajul interior.

Ca părți slăbuțe, aș enumera:

• Efectele speciale, cam butucănoase și care au îmbătrânit. Totuși, nu pot să fiu atât de hain încât să mă leg dur de acest aspect – doar vorbim de anii ’90.

• Antagonistul nu e nici el de vreo mare șmecherie: e unidimensional, plat, fad și fără substanță, chit că încearcă să emană amenințare.

NOTĂ

Ce să mai… Jim Carrey dovedește, pentru a nu știu câta oară, că este un actor de geniu al acestui tip de comic.

Mă repet: pot să înțeleg din tot sufletul pe cei care nu rezonează cu stilul lui, dar doar până la un punct.

Mai ales că în producții precum The Truman Show, Eternal Sunshine of the Spotless Mind sau chiar și într-o bună parte din Bruce Almighty, Jim Carrey își arată și latura dramatică.

Cât despre film, m-a răcorit și m-a uns pe suflet. Știu că nu e vreo capodoperă monumentală, dar rămâne una dintre marile mele plăceri.