Clayface – Cred că a fost printre cele mai mari și ciudate surprize aduse de noul DC orchestrat de James Gunn.
Întrebarea e – E sau nu o surpriză plăcută?
SINOPSIS
Acțiunea îl urmărește pe Matt Hagen (Tom Rhys Harries), un tânăr actor originar din Gotham City, care reușește să își construiască o carieră promițătoare la Hollywood. Însă ascensiunea sa este întreruptă brutal atunci când intră în conflict cu un influent lider al lumii interlope, iar un atac violent îl lasă cu chipul îngrozitor desfigurat, distrugându-i atât perspectivele profesionale, cât și încrederea în propria identitate.
Abandonat de oamenii care îi administrau cariera și disperat să își recapete înfățișarea, Matt ajunge să apeleze la un tratament medical experimental, dezvoltat de cercetătoarea Caitlyn Corr (Naomi Ackie). Procedura, bazată pe o tehnologie avansată de regenerare a țesuturilor, pare inițial un miracol, reușind să îi restabilească aspectul fizic și să îi ofere speranța unei reveniri la viața de odinioară.
Numai că efectele tratamentului încep să capete proporții înfiorătoare.
EXECUȚIE
După dezastrul epocal numit Supergirl, sincer, nu știu ce șanse ar mai fi avut un film precum Clayface să îndrepte corabia universului DC, mai ales că face parte direct din noua continuitate cinematografică orchestrată de James Gunn.
Numai că, spre surprinderea mea, o primă oază de speranță vine tocmai din departamentul scenaristic, unde îi întâlnim pe Mike Flanagan și Hossein Amini.
Primul este unul dintre cei mai interesanți cineaști contemporani ai genului horror, iar cel de-al doilea este scenaristul care ne-a oferit bijuteria neo-noir Drive (2011), regizată de Nicolas Winding Refn.
Și, oameni buni, se simte din plin că, de această dată, James Gunn a apelat la două adevărate scule de scenariști! Pentru că Clayface nu pare interesat să ne servească încă o poveste convențională despre supereroi, cu glumițe aruncate din cinci în cinci minute și confruntări grandioase lipsite de substanță.
În schimb, mizează pe o tragedie umană, pe degradarea psihologică și fizică a protagonistului și pe o explorare mult mai întunecată a obsesiei pentru frumusețe, identitate și răzbunare.
Iar în toată această poveste am simțit și un ușor iz de Joker (2019), cel cu Joaquin Phoenix, bineînțeles. Și nu mă refer neapărat la asemănările dintre personaje, ci la ideea unui monstru creat, într-o anumită măsură, chiar de societatea în care trăiește.
Pentru că, dincolo de transformările grotești și de setea de răzbunare, avem un individ a cărui tragedie este amplificată de superficialitatea celor din jur, de obsesia pentru aparențe și de lipsa aproape revoltătoare de empatie.
Practic, societatea îl valorizează atât timp cât este frumos, admirat și folositor, pentru ca apoi să îl trateze ca pe un rebut atunci când nu mai corespunde standardelor sale.
E adevărat, poate că aceste teme nu sunt exploatate la maximum, adică nu se duc într-o profunzime chirurgicală, dar asta nu înseamnă că nu avem parte de un ton total schimbat în bine la 180 de grade.
De asemenea, un alt punct slab al filmului mi s-a părut antagonistul, nu are nimic memorabil, este extrem de plat, unidimensional și cel mai probabil, îl vei uita complet.
Deși, mai corect spus, ar fi că antagonistul din această poveste e unul colectiv.
Clayface a fost promovat încă de la bun început drept un body-horror extrem de sumbru, grotesc și necruțător. Ei bine, asta ni s-a promis și, din fericire, exact asta ni s-a și livrat!
Filmul nu se sfiește să exploreze cele mai scârboase și tulburătoare forme ale degradării corporale, oferindu-ne secvențe dure și care, pe alocuri, par desprinse direct din coșmarurile lui David Cronenberg.
Cu cât trupul său se deformează mai mult, cu atât identitatea și umanitatea sa par să se destrame, transformând oroarea fizică într-o tragedie psihologică.
Au fost câteva momente în care am întors capul din cauza scârbei, cel puțin câteva momente de pe masa de operație m-au făcut să las popcornul deoparte.
Și, apropo de spectacolul grotesc, trebuie să aplaud și departamentul efectelor speciale, în special utilizarea efectelor practice!
Pentru că o bună parte dintre monstruozitățile corporale pe care le vedem au fost realizate prin machiaj prostetic și trucuri fizice, CGI-ul intervenind pentru a completa ceea ce nu putea fi obținut direct în fața camerei.
Iar toate astea duc și la niște momente satisfăcătoare în care al nostru protagonist pornește măcelul și își căsăpește inamicii și nu numai.
Din punct de vedere regizoral și estetic, Clayface este foarte bine realizat, iar James Watkins reușește să construiască o atmosferă rece, sumbră și apăsătoare, care se potrivește de minune cu universul Gotham.
Imaginea este dominată de tonuri întunecate, contraste puternice și o estetică urbană murdară, cu un iz de thriller neo-noir, care amplifică permanent senzația de degradare și neliniște.
Din punct de vedere actoricesc, întregul film este cărat în spate de Tom Rhys Harries, care livrează o prestație de-a dreptul cameleonică!
Actorul demonstrează o versatilitate extraordinară, trecând cu o naturalețe aproape dezarmantă de la un registru emoțional la altul, mai ales că are de interpretat un personaj încărcat de nuanțe și contradicții.
Într-o clipă transmite vulnerabilitate, disperare și o suferință profund umană, pentru ca în următoarea să emane furie, instabilitate și o monstruozitate care îți provoacă fiori pe șira spinării.
De menționat chimia foarte dulce dintre el și Naomi Ackie.
NOTĂ
Nu este nicio surpriză că filmul respectă clasica rețetă a filmului din acest gen, dar în același timp, mi-a plăcut foarte mult că cei doi scenariști chiar s-au străduit să nu cadă în clișeu.
James Watkins construiește o poveste despre un om care își pierde chipul, cariera și identitatea, ajungând să transforme propria suferință într-o obsesie pentru recuperarea vieții pierdute.
Clayface reprezintă o direcție extrem de interesantă pe care DC o propune și sper din suflet ca James Gunn să fie mult mai atent în ceea ce privește angajările. Iată că se poate să faci și filme de acest tip și cu scriitură bună.
