Na Hong-jin este unul dintre marii regizori născuți din Noul Val Coreean, iar după 10 ani acesta vine cu Hope.
Un film care s-a aflat în selecția principală a cursei de Palme d’Or de la Cannes.
SINOPSIS
În îndepărtatul orășel de coastă Hope Harbor, aflat la granița cu Zona Demilitarizată dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord, liniștea aparentă a comunității este spulberată de apariția unei prezențe misterioase și ostile.
Șeful de poliție Bum-seok (Hwang Jung-min) și tânăra sa colegă Sung-ae (Hoyeon) se trezesc în mijlocul unui haos de nedescris, în timp ce incendiile de pădure izolează complet zona, tăind orice cale de comunicație cu restul lumii.
Pe măsură ce atacurile devin tot mai violente, Bum-seok și Sung-ae trebuie să protejeze o comunitate formată în mare parte din vârstnici, folosindu-se de resursele limitate de care dispun.
În același timp, vărul lui Bum-seok, Sung-ki (Zo In-sung), pornește alături de un grup de vânători locali în adâncul pădurii pentru a găsi creatura.
EXECUȚIE
Filmul are 2 ore și 40 de minute, iar fără credite și generic, durata e fix de 2 ore și jumătate în cap.
Treburile stau în felul următor: Filmul are 2 jumătăți diametral opuse, iar la finalul zilei, cam trebuie să faci o medie la notare.
Prima jumătate a filmului mi s-a părut excelent orchestrată. Na Hong-jin arată că e un regizor desăvârșit și știe foarte bine cum să filmeze horror-ul fără să-l arate efectiv.
Hope Harbor este un orășel de pescari, izolat, bătrân, aproape uitat de lume. Casele sunt mici, străzile sunt goale, iar pădurea care înconjoară satul pare să înghită totul. Pe măsură ce incendiile se apropie și comunicațiile se întrerup, acest spațiu devine o capcană.
Foșnetul frunzelor, un răget îndepărtat, tăcerea bruscă care anunță că ceva se apropie sau camera rămâne fixă pe fețele personajelor, captând frica din ochii lor, în timp ce pericolul rămâne în afara cadrului – toate astea îmbinate formează o atmosferă terifiantă excelent orchestrată.
Un alt punct forte al filmului îl reprezintă chiar ideologia cinematografică specifică industriei coreene, adică, îmbinarea mai multor genuri. În cazul de față, filmul știe cum să îmbine comedia, acțiunea, horror-ul și chiar SF-ul într-un mod mișto și deloc forțat.
Schimbarea de registre e excelentă – Acum tremuri să nu-ți sară vreo creatură în față, apoi în următoarea izbucnești în hohote de râs datorită reacțiilor personajelor care sunt făcute pe ele de frică.
Bum-seok, este un șef de poliție de provincie care încearcă să pară competent, dar este copleșit de situație. Reacțiile sale – de la panica pură la încercarea de a-și păstra autoritatea în fața unor oameni care mor de frică sunt de un comic care nu pare scris, ci trăit natural.
Iar Hoyeon, în rolul lui Sung-ae, completează perfect acest tablou: tânără, curajoasă, dar cu momente de vulnerabilitate care o fac extrem de simpatică și dulce.
Apropo, ea fiind personajul meu favorit din acest film și în plus, aceasta s-a aflat la debutul în lungmetraj.
Acțiunea este bine realizată, n-am ce să comentez aici, e în spectrul unui blockbuster cinstit și distractiv. Pe scurt, Hope, la acest capitol, e un film unde găleata de popcorn și litrul de suc curg foarte bine.
Iar acum, zic să intrăm în partea a doua filmului, unde, din păcate, filmul o ia în jos rău!
În prima parte, Na Hong-jin ține creaturile ascunse cu o răbdare sadică. Le auzim, le simțim, le vedem urmele, dar nu le vedem pe ele. Iar această tehnică funcționează perfect pentru că imaginația spectatorului face toată munca.
Apoi, în a doua jumătate, creaturile apar. Și nu doar că apar, dar apar în plină lumină, în cadre largi, expuse complet. Și acolo, într-o fracțiune de secundă, toată tensiunea acumulată se evaporă. Pentru că CGI-ul este slab.
Nu slab în sensul că ar fi „acceptabil pentru un film cu buget mediu”. Slab în sensul că rupe iluzia complet.
Creaturile arată ca niște modele 3D neterminate, cu texturi care par lipite peste un schelet rigid, cu mișcări care nu au greutate și care sunt extrem de sacadate și nesincronizate la mișcările decorului real extern, cu o iluminare care nu se integrează în mediul înconjurător.
Sunt indulgent când spun că jocurile video din generația consolei PlayStation 4 arată a capodopere vizuale. Chiar nu știu ce s-a întâmplat în acest departament.
Distribuția extrateriștrilor e formată din actori internaționali: Michael Fassbender fiind șeful la alieni.
Extraterestrul lui arată groaznic, adică se vede că e el într-un costum de motion capture. Adică până și costumele de Godzilla din anii 50 arătau mai credibile decât ce avem aici.
De asemenea, actul final adaugă un fir narativ al acestei civilizații non-terestre, e adevărat, o filă narativă care ar fi avut foarte mult potențial, însă nu s-a putut.
Na Hong-jin ar fi trebuit să lase vânătoarea dintre cele două tabere și la un moment dat, cumva, să reușească să le pună la masă să discute.
Dacă zic mai multe aș intra în partea de spoilere, dar nu o să fac asta. Vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă mai departe și 90% sunt șanse să fiți în aceeași lungime de undă precum subsemnatul, adică la modul – „ Alo! Îmi explică și mie cineva ce se petrece aici? ”.
NOTĂ
E un film decent spre bunicel, marea problemă a filmului a reprezentat-o chiar aspectul vizual. Să-mi fie cu iertare, dar un blockbuster veritabil trebuie să exceleze în primul rând pe aspectele tehnice.
Mă repet, prima oră e genială, regizorul știe că frica adevărată vine din ce nu vezi, din ce nu înțelegi, din ce nu poți controla. Iar în această primă oră, el dansează cu frica și te face să dansezi și tu.
Însă, totul se năruie în a doua parte unde pe lângă aspectul tehnic, totul începe să devină un spectacol banal de tip Hollywood, lipsit de amprentele cinema-ului coreean.
Prima parte o consider de 8, iar a doua de 6. Iar ca o medie iese o notă mai mult decât acceptabilă. Umorul spumos și acțiunea bombastică ridică filmul cel mai mult.
