Caché

După ce La Pianiste m-a dezamăgit puțin, am zis să mai bag o fisă în universul lui Haneke.

Caché este titlul filmului de astăzi, cel care a câștigat Cea mai bună Regie la Premiile Cannes.

SINOPSIS

Filmul urmărește un cuplu parizian, Georges (Daniel Auteuil) și Anne (Juliette Binoche), a cărui viață aparent liniștită este tulburată de apariția unor casete video anonime care îi surprind locuința și familia.

Pe măsură ce imaginile devin tot mai personale și mai amenințătoare, Georges începe să suspecteze că trecutul său ascunde un episod pe care a încercat să-l uite.

Căutarea celui care îi urmărește îi obligă pe cei doi să se confrunte nu doar cu o amenințare misterioasă, ci și cu vinovăția, memoria, responsabilitatea și propriile secrete.

EXECUȚIE

Caché este, fără îndoială, un film foarte bine executat. Michael Haneke își construiește povestea cu o precizie aproape chirurgicală, iar regia este probabil aspectul care m-a impresionat cel mai mult.

Așadar, fără alte discuții, da! Premiul de regie este cât se poate de meritat.

Mișcările camerei, cadrele lungi și modul în care informația este ascunsă în imagine creează permanent senzația că cineva privește din umbră.

Haneke nu se grăbește să-ți explice ce se întâmplă și nici nu îți oferă toate răspunsurile pe tavă, iar tocmai această incertitudine contribuie la tensiunea filmului. De fapt, mai corect și mai precis spus, nu-ți oferă nimic pe tavă.

Iar actul III… aici Haneke își scoate una dintre cele mai morbide cărți din mânecă. Fără să intru în spoilere, avem parte de un moment șocant, care schimbă complet modul în care privești ceea ce ai văzut până atunci.

Pur și simplu, Haneke contactează centrul militar și-ți aruncă în creieri o ditamai rachetă nucleară pe care nimeni nu putea să o anticipeze. Fără exagerare, e una dintre cele mai șocante scene pe care le-am privit de când mă uit la filme.

Actoria este, de asemenea, excelentă. Daniel Auteuil și Juliette Binoche construiesc doi oameni care par credibili tocmai prin reținerea lor, iar tensiunile dintre personaje nu sunt niciodată transformate în vreo telenovelă.

Problema mea cu Caché este însă una mult mai personală, ce ține de gust: nu rezonez cu stilul lui Haneke. Și mi s-a confirmat aceeași impresie pe care am avut-o și la La Pianiste.

Filmul este extrem de auster, extrem de rece și, în multe momente, atât de gri încât simți că te uiți la o lume în care aproape nimeni nu mai are voie să manifeste o emoție normală.

Mă plângeam de filmele lui Cristi Puiu că sunt austere, dar filmele lui Haneke reprezintă austeritate și gri la puterea 10.000.

Înțeleg perfect ce urmărește Haneke prin această distanțare și pot să-i recunosc valoarea artistică, doar că, în cazul meu, această abordare mă ține prea mult la distanță de personaje.

Pur și simplu, nu am reușit să empatizez cu aproape nimeni. Iar pentru mine, indiferent cât de bine este construit mecanismul cinematografic, există un moment în care trebuie să simt ceva pentru oamenii pe care îi urmăresc.

În Caché, am simțit mai degrabă că îi observ de la distanță, aproape ca pe niște subiecți într-un experiment. Este intenționat, evident, și tocmai aici se vede mâna lui Haneke, dar faptul că este intenționat nu înseamnă automat că trebuie să și rezonez cu el.

Temele abordate sunt interesante: vinovăția, trecutul care revine, responsabilitatea individuală, memoria, trauma, prejudecățile și tensiunile rasiale care există în fundalul poveștii.

Nu aș spune neapărat că aceste teme sunt prost dezvoltate. Problema este că felul în care Haneke alege să le trateze nu este unul care să mă prindă.

Dar ca să vorbesc puțin despre tematică: filmul pleacă de la ideea că trecutul nu dispare doar pentru că alegem să nu mai vorbim despre el.

Poți să-ți construiești o viață confortabilă, să ai o familie, o carieră și o existență aparent liniștită, dar anumite lucruri pe care le-ai făcut rămân acolo, undeva în spatele conștiinței.

Iar atunci când trecutul se întoarce, întrebarea nu mai este doar „cine mă urmărește?”, ci și „de ce mă urmărește?”.

Caché nu este preocupat doar de cine este vinovat în sens juridic, ci de responsabilitatea morală pe care o avem pentru lucrurile pe care le facem și pentru consecințele lor.

NOTĂ

Înțeleg intelectual ce încearcă Haneke să spună, pot să-i urmăresc ideile și pot să admir felul în care le construiește, dar nu înseamnă că reușesc să le și simt.

Filmul mă face să observ vinovăția, trauma sau prejudecata, dar rareori mă face să le trăiesc alături de personaje.

Caché spune foarte multe, iar din punct de vedere regizoral, acesta este extraordinar de bine realizat. Problema mea este că mi le spune într-un limbaj cinematografic cu care, cel puțin aici, nu am reușit să rezonez.